– Nu! strigă Nancy. Băieți, sunt în regulă! Uitați-vă la mine! Am reușit!

Totul era pe muchie de cuțit. Le clocotea sângele în vene și nu era unul care să nu fi văzut cum arde ferma prietenului lui sau care să nu aibă vreo rudă dispărută. Cu toții știau poveștile despre femei și copii uciși, brutalitatea sălbatică a germanilor din aceste ultime luni. Dar nu. Nu acum. Nu puteau să-i bată pe germani și să devină ca ei.

Ea se urcă pe un tanc de unde putea să-i vadă pe toți. Hai, Nancy. Doar o dată. Găsește-ți cuvintele. Își deschise brațele larg.

– Oameni ai Maquisului! Ascultați-mă! Acești oameni sunt prizonierii voștri. Ați câștigat, v-ați câștigat libertatea. Franța este liberă. Trupele care v-au luat țara sunt la picioarele voastre, vă cer îndurare. Fiți bărbați! Vă rog, ascultați-mă! Vă rog, vă rog pe ce am mai sfânt, vă rog, ascultați-mă!

Ziua asta trebuia să fie o victorie, o zi de sărbătoare, nu masacrul unor prizonieri pentru care vă veți face procese de conștiință în anii care vor urma.

– Ascultați-mă! Fiți mai buni decât oamenii obișnuiți! Fiți oamenii Maquisului!

Unu. Doi. Apoi, încet, unul câte unul, lăsară armele. La dreapta ei, un soldat german, un băiat de cel mult șaptesprezece ani, începu să plângă, iar un altul, mai în vârstă, își puse brațul pe umerii lui, cu ochii la pușca Maquis de lângă el. Țeava nu mai era îndreptată spre el.

Ea se uită în jur, pe partea cealaltă a râului, de unde venise glonțul care îi salvase viața. Acolo era Gaspard, cu arma lângă el. Ridică mâna în semn de salut.

Capitolul 63

Majoritatea prizonierilor fuseseră cazați prin oraș sau în castel, dezarmați, în grupuri mici, fiecare casă fiind păzită de maquisarzii în care Nancy avea încredere că nu se vor îmbăta sau răzbuna înainte de ajungerea Aliaților. Oamenii Gestapoului tot nu fuseseră, deși probabil că se ascundeau printre soldații obișnuiți. O să afle ea în curând. O să se uite în ochii fiecăruia înainte să ajungă americanii. Mai întâi trebuia să se asigure că se menține pacea, că ziua victoriei nu devine un măcel la lăsarea întunericului.

Nancy și Fournier se întoarseră în Sala Mare a château-ului și, cu o sticlă de brandy pe masa din fața lor, făceau pregătirile pentru săptămânile care urmau. Deja veniseră delegații din unele dintre orașele și satele din zonă care îi rugau să trimită reprezentați care să participe la ceremoniile de mulțumire pentru eliberarea lor. Denden, așezat într-un colț îndepărtat al turnului, trimitea și primea mesaje și vești într-o frenezie de cod Morse.

– Mergem întâi în satele care au fost victime ale represiunilor, spuse Nancy. Apoi în orașele natale ale oamenilor care au murit. Scoase un carnețel din tunică.

– Ce e asta? întrebă Fournier. Am crezut că i-ai dat căpitanului Rake notițele tale.

– E cartea morților, răspunse Nancy și i-l întinse, apoi își umplu paharul din nou. Nume, adrese. Pe astea le-am ținut la mine.

Fournier îl luă ca pe un obiect sfânt și îl puse în buzunar, apoi termină paharul.

– O să dau o tură prin oraș. Să văd că totul e în regulă. Noapte bună, feldmareșal!

– Noapte bună.

Dar Nancy nu se duse la culcare. Trebuia să gândească un plan ca să adune toate armele și tot explozibilul pe care-l putea aduna, să golească rezervele de arme înainte să le găsească vreun puști și după aceea să găsească un sistem prin care să distribuie banii care mai rămăseseră de dat oamenilor și familiilor celor care nu supraviețuiseră. Apoi, o să pornească în căutare.

Pașii grăbiți dinspre hol o făcură să ridice capul. Jules.

– Madame Nancy, l-am prins pe colonelul care conducea coloana. Tardivat l-a închis în cămară.

– Foarte bine, Jules. Altceva?

– Colonelul avea un om de la Gestapo cu el. Denis mi-a spus... că dacă aud ceva de Gestapo să vin să vă spun dumneavoastră, și doar dumneavoastră. Dar cred că niște oameni l-au descoperit. E în grajd.

Sări în picioare și ieși din cameră înainte să termine el de vorbit, cu mâna pe arma de la brâu.

Câțiva maquisarzi erau acolo, se certau cu cei doi gardieni care se dădură la o parte când se apropie ea.

– Băieți, spuse ea senin, mergeți și odihniți-vă. Și verificați să nu fiți răniți. Să țineți rănile curate. Ar fi al dracului de tragic dacă ați muri de septicemie, nu-i așa? Lăsați-l pe ăsta pe mâna mea.

Funcționă. Gașca se risipi și gardienii îi aruncară o privire recunoscătoare. Ea aprinse un felinar de la cel care ardea în curte. Oare avea omul ăsta cum să știe ce se întâmplase cu Henri? Îi era teamă că o să răspundă la o expresie mută cu un glonț. Își putea vreunul dintre ei aminti câți oameni omorâseră? Deschise ușa și o închise