în urma ei înainte să ridice lampa. Grajdurile miroseau a fân proaspăt și a pielărie. Omul Gestapoului era sprijinit de ușa uneia dintre boxe, avea mâinile și picioarele legate și un sac peste cap. Nancy își aminti senzația. Atârnă felinarul de un cui de lângă ea.

Șocul pe care îl simți când trase sacul și îl văzu pe Böhm clipind către ea fu foarte puternic. Încă una dintre farsele lui Dumnezeu. El știa. Urma să afle răspunsul și dintr-odată îi era frică, îi era frică pentru prima dată în viața ei. Se simțea de parcă îi fugise podeaua de sub picioare și trebui să-și adune toate puterile ca să stea în picioare.

Își scoase arma din toc și îi ținea țeava lipită de tâmplă înainte să-l recunoască în mod conștient.

– E viu Henri? spuse ea.

Într-o mișcare cu încetinitorul, își imagină glonțul cum se învârte pe țeavă, apoi cum îi crapă craniul și-și croiește drum prin țesutul moale al creierului lui, șuvoiul de sânge și creier zburând pe paiele de lângă el.

El o privea. Apoi, când văzu că așteaptă un răspuns, își duse mâinile legate la buzunarul tunicii.

– O să-ți spun. Dar te rog să faci ceva pentru mine.

Degetele lui prinseră marginea unei scrisori și o scoaseră.

– Du-i asta fiicei mele. Dă-mi cuvântul tău de onoare.

– Bine.

Ridică mâinile legate, iar ea luă plicul, îl îndesă în buzunarul de la pantaloni, cu revolverul ațintit în continuare spre capul lui.

– Acum, spune-mi. Mai e Henri în viață?

– Răspunsul e în buzunarul tău. Aceea este o scrisoare de adio pentru copilul meu. Pentru că știu că o să mă execuți, așa cum am făcut și eu cu soțul tău acum multe săptămâni. A fost ucis, la puțin timp după ce l-au vizitat tatăl și sora lui. Viața are un soi de simetrie cumplită.

Imaginea creierilor lui Böhm împroșcați peste fân era atât de clară că fu surprinsă să vadă că încă nu apăsase pe trăgaci.

Böhm se uita la ea și pentru prima dată de când îl cunoscuse părea... confuz.

– Fă-o, madame Fiocca. Ți-am ucis soțul. Am ordonat să fie torturat. L-am chinuit săptămâni în șir. A suferit groaznic, știi asta. Apoi te-am torturat pe tine, când ți-am dat șansa să-l salvezi. Știu cum te-a afectat asta, madame Fiocca. Am văzut. Ai mai încercat să mă omori o dată, acum de ce eziți?

Auzi disperarea din vocea lui. Puse piedica la revolver și îl așeză la loc în tocul de la șold.

– Nu, Böhm. O să fii judecat. Mi-ar plăcea foarte mult să te omor, dar ar fi foarte egoist din partea mea, nu crezi? Sunt destule văduve, mame, tați și soți care au nevoie de răspunsuri de la tine. O să te predau americanilor.

El își încrucișă degetele, dar Nancy văzu că îi tremurau. Luă lampa și îl lăsă singur, în întuneric.

Capitolul 64

Dragă Fräulein Böhm,

Numele meu este Nancy Wake și sunt o agentă care a lucrat cu Maquisul în sudul Franței. Tocmai ți-am capturat tatăl și îl vom preda autorităților americane. M-a rugat să-ți trimit această scrisoare. Nu știu ce scrie în ea, îmi imaginez că este ceva despre cum și-a sacrificat el viața pentru visul Germaniei Mari și cum a fost dispus să facă lucruri dificile ca să te protejeze pe tine și viitorul tău.

Tatăl tău este un monstru. Un om mic și, în ciuda educației sale, un om care nu știe nimic despre viața umană și despre iubire. Am văzut regimul pe care l-a servit înainte de război și nu am văzut nimic în afară de cruzime și o brutalitate sfidătoare pe post de forță. Asta nu este forță. Este doar slăbiciune care încearcă să se deghizeze și care atacă pentru a-și ascunde propria frică sfâșietoare. El o să-ți spună că e patriot, bănuiesc. Eu știu că este un laș.

Mi-a torturat și mi-a omorât soțul. Mi-a omorât prietenii. Nu este un erou primit cu brațele deschise în țară. El și cei ca el au făcut milioane de femei ca mine să sufere groaznic, milioane de fete ca tine și cred că de-abia începem să aflăm adevărata anvergură a ororilor pe care le-au comis ei sub masca științei și a patriotismului.

Tu ești tânără. Tu nu ești responsabilă pentru această suferință, dar în anii care urmează, vei avea de făcut o alegere. Să fii furioasă și speriată toată viața și să ignori adevărul sau să-l înfrunți, să fii puternică și să ajuți la clădirea unui alt viitor.

Cu drag,

Nancy Wake.

Capitolul 65

Americanii ajunseră dimineața târziu și săltară prizonierii cu eficiență voioasă. Lăsară și lăzi cu provizii, mâncare în mare parte, dar și combustibil pentru locuitorii orașului Cosne-d’Allier care se întorceau, chiar și câțiva ingineri constructori care primiseră misiunea să refacă podul pe care