După plecarea prizonierilor, inclusiv a lui Böhm, tensiunea din oraș începu să se risipească și la amiază primarul anunță că va organiza o petrecere. Fiecare membru al Maquisului avea o fată la braț și flori la butonieră, iar proprietarul castelului veni nu ca să-i dea afară, ci ca să deschidă crama și să împartă vinul.

După ce dădu mâna cu americanii și parcurse ultimele instrucțiuni de la Londra, Nancy se retrase în camera ei și încercă să doarmă. Știa că Henri era mort. Știa asta de luni întregi, de fapt, iar după călătoria ei pe bicicletă o simțea ca pe o certitudine, dar nu se confruntase cu ea, nu privise adevărul în față până când nu-i spusese Böhm azi-noapte. O lăsase golită pe dinăuntru. Își luă la revedere, apoi începu procesul de doliu, fără să-și dea seama.

– Nu sta îmbufnată, feldmareșal! spuse Denden, mai pe înserat, intrând c-un pas săltat în camera ei, cu fața rozalie și cu un rânjet de vulpoi mulțumit.

Ea se ridică în coate.

– Te-ai împăcat cu Jules, Denden?

Zâmbetul lui șovăi.

– Într-o oarecare măsură. Suntem prieteni din nou, dar el nu îndrăznește să...

– N-ar fi trebuit să întreb, îmi pare rău.

El scutură din cap.

– Nu-ți cere scuze. E alegerea lui. Acum, fii cuminte și perie-ți părul. Am o mică surpriză pentru tine.

Ea se dădu jos greoi din pat și își găsi peria și rujul. Ce păcat de oglinjoara pe care o aruncase în hău! Poate o să-i dea Buckmaster alta, dacă îl roagă frumos. Se examină în oglinda pătată de pe măsuța de toaletă, întrebându-se de câte ori se uitase stăpâna conacului în ea, aranjându-și diamantele la gât. Reflexia pe care o văzu semăna surprinzător de mult cu Nancy Wake.

– Denden, a fost noroc?

– Ce anume, dragă? întrebă el.

– Glonțul pe care l-ai tras din turn în omul care era să mă omoare. Tu mereu ai luat note atât de proaste la tras cu arma, dar te-am văzut cum ai tras. Ca la carte. Ca să nu mai zic că ai avut o viteză de reacție impresionantă.

El ridică din umeri.

– Știi că urăsc armele. Trebuia să le fi spus clar și instructorilor. Dar asta nu înseamnă că nu pot să trag în contextul potrivit.

– Mulțumesc.

Se uită la ea cum lasă peria, apoi o luă de mână și o conduse afară din cameră jos pe scările principale, o trăgea atât de tare că ea trebui să protesteze, apoi o împinse pe scările din față, ținând-o de umeri în timp ce venea puțin în spatele ei.

– Deja mi-ai mulțumit. Acum, hai.

Fournier, Juan, René, Tardivat și Gaspard o așteptau pe trepte. Juan avea brațul în ghips și Gaspard pusese pe el un costum. Chiar și cu bandajul pe ochi, arăta ca un om de afaceri prosper, genul care le deschide doamnelor ușa într-un restaurant decent din Montluçon și lasă bacșiș mare, iar Nancy se gândi că probabil asta era. Își aminti un zvon despre un magazin de electronice pe care îl deținea. Acum ținea un buchet mare de flori proaspete, culese din grădinile din Cosne d’Allier. I-l oferi lui Nancy, împingându-le cam stângaci spre ea și făcu o reverență.

– Alors, madame Nancy, spuse el.

Ea luă florile și dădu mâna cu el. Gaspard se înroși, apoi întinse mâna spre Denden.

Denden dădu mâna cu el scurt.

– Acum, să-nceapă petrecerea!

Gaspard își drese glasul, strigă:

– Feldmareșal Wake, vă salutăm!

Și așa începu. Trupele Maquis, unii cu steagul Franței, alții cu emblemele satelor și orașelor lor, începură să mărșăluiască din spatele castelului și se strânseră în spatele ei. Se descurcară destul de bine chiar, în ciuda faptului că se mai împingeau sau râdeau și continuau să mai vină. Zeci, apoi sute de oameni se adunară în fața scărilor până când curtea se umplu ochi. Adierea vântului trăgea de steaguri, făcându-le să fluture și să tresară.

Denden se aplecă în față și îi șopti la ureche:

– După asta, bem!

Gaspard se duse în față.

– Felicitări feldmareșalului!

Zgomotul aproape că o dădu jos din picioare.

Sala Mare era plină. Steagurile atârnau de bârne. Reușiră să mute masa imensă de stejar și mai aduseră și altele, apoi, ore în șir, ­maquisarzii și invitații lor mâncară, băură și cântară imnurile naționale ale Aliaților sau versiuni ale lor. Își sorbeau vinul și se înroșeau când doamnele din oraș își acopereau urechile și le corectau manierele. Deveniră sentimentali și începură să cânte din nou. Băieții din jurul lui Nancy, la masa de onoare, discutau despre planurile lor de viitor. Tardivat și Fournier