aveau de gând să se alăture armatei normale, Gaspard se gândea să intre în politică, iar Denden declară posomorât că se cară la Paris cât de repede se poate să vadă exact cât de eliberați erau. René îi surprinse pe toți când le spuse că și el se duce la Paris, ca să-și îndeplinească visul de a scrie cărți pentru copii, și odată ce el și Denden jurară că vor împărți un bârlog în Montmartre, începu să descrie cu lux de amănunte prima lui capodoperă despre un șoricel alb din Australia care vine la Paris pentru o serie de aventuri incitante. În timp ce René respingea unele dintre ideile din ce în ce mai obscene ale lui Denden, Nancy recunoscu o figură familiară în spatele sălii.

– Garrow!

Plecă de lângă ceilalți și aproape că se aruncă în brațele lui. El o strânse tare pentru o clipă, apoi o împinse mai în spate, să se uite ca lumea la ea. Era îmbrăcat în civil, arăta ca un turist englez într-o excursie cu mașina. Tweed și dialect scoțian din cap până-n picioare.

– Când ai ajuns? întrebă ea.

– Nu de mult, căpitane Wake. Nu o să-ți spun feldmareșal.

Nancy se îmbufnă, iar el râse.

– Am venit să-ți transmit vești de la Londra. O treabă al dracului de bună, cuvintele lui Buckmaster.

– Mulțumesc, răspunse ea și vorbea serios.

Garrow deveni mai serios.

– Uite ce e, Nancy, poți să pleci câteva zile? Din câte văd, ai totul sub control aici, iar eu sunt cu mașina. M-am gândit că poate ți-ar plăcea să te întorci cu mine în Marsilia. Putem să plecăm mâine-dimineață.

Ea se uită în jur prin cameră – la oamenii înflăcărați de victorie, oamenii aceștia pe care îi condusese, la care ținea, cu care luptase, care luptaseră alături de ea. Începu o nouă interpretare a Marseillezei și toți se ridicară în picioare și urlau de se zguduiau pereții. Era cel mai potrivit moment.

– Putem să plecăm acum?

El o bătu pe umăr.

– Mă duc să aduc mașina.

Când se reîntâlniră pe alee, Denden era pe scaunul din spate, cu bagajul lângă el.

– Parisul poate să mai aștepte, draga mea. Vin și eu.

Capitolul 66

Ajunseră repede, deși ruta era întortocheată și constant se văzură nevoiți să facă cale întoarsă ca să evite podurile distruse și dărâmăturile de pe drum sau să aștepte coloanele de trupe americane și britanice să treacă. Asta le dădu răgaz să stea de vorbă. Philippe fusese găsit viu într-o tabără la nord de Paris. Și Marshall supraviețuise cumva, reușise să scape din casă cu trei gloanțe în el târându-se prin podurile vecinilor. Garrow nu insistă pe cei pierduți.

Într-un final ajunseră la marginea orașului, apoi în suburbii și, înainte ca Nancy să fie pregătită, chiar pe strada ei. Garrow opri mașina în fața casei ei. Îi lăsă pe ea și pe Denden să coboare, apoi le spuse că are de rezolvat niște treburi și că se întoarce într-o oră. Apoi plecă. După ce făcu un schimb de saluturi cât se poate de scurte cu vânzătorul de pește și soția lui și cu alți câțiva vecini curioși, Nancy se apropie de vechea ei casă. Grădina era năpădită de buruieni și ușa era încuiată.

– S-o spargem?

Ea scutură din cap și săpă cu degetele în pământul uscat al unui ghiveci de la capătul scărilor, în care creștea un dafin ofilit. Băgă cheia în ușă. O învârti. Împinse ușa și intră. Denden o urmă.

Aerul mirosea a stătut.

Denden se înecă.

– Îmi pare rău, Nancy.

Mai rămăseseră doar pereții. Cine locuise aici după ce ea fugise luase totul la plecare: tablourile și cărțile alese cu atâta grijă de Henri, chiar și măsuța de cafea elegantă a lui Nancy. Și le imagina legate de plafonul mașinii unui ofițer german, abandonate pe drum undeva între locul acesta și granița cu Elveția. Distruseseră tot ce nu putuseră să ia. Gunoaie și resturi erau adunate într-un colț, iar mâncarea putrezită puțea în bucătărie. La etaj găsiră camerele goale, perdele erau rupte, chiar încercaseră se dea foc în capătul scărilor.

– Dobitocii, spuse Denden.

Nancy nu simțea nimic. Henri era mort, erau doar niște pereți.

Cineva bătu la ușa din față și ei coborâră împreună. Poate Garrow își dăduse seama că nu voia să stea prea mult în dărăpănătura asta în care fusese fericită cândva. Deschise ușa. Nu era Garrow.

– Claudette!

– Madame!

Era roșie la față și gâfâia.

– Vecinii dumneavoastră mi-au spus că ați venit acasă.

De-ndată ce Denden își dădu seama că era cineva cunoscut, se duse și se așeză pe scări, cu o față mai sumbră și mai înțepenită decât îl văzuse ea vreodată.

Servitoarea lui Nancy