îmbătrânise zece ani în mai puțin de optsprezece luni. Cu un zvâcnet de durere, remarcă eșarfa din jurul capului lui Claudette. Cineva probabil o acuzase că avusese o aventură cu un german, sau că colaborase și o pedepsiseră pentru asta. Nancy observase într-unul dintre orășelele prin care trecuseră când veneau, femei dezbrăcate până la chiloți în piața orașului, cu capetele rase, și mulțimile care le huiduiau. Într-alt loc văzuse milițieni spânzurați de felinare, cu cartoane pe care scria TRĂDĂTOR în jurul gâtului și se întrebase câți dintre bărbații și femeile care treceau pe lângă ei colaboraseră și ei un pic. Destul. Nemții plecaseră. Dar în război, se întâmplă lucruri.

– Vino înăuntru, Claudette.

Servitoarea ezită pe trepte.

– Claudette, știu că Henri a murit, deci dacă îți faci griji că trebuie să-mi spui asta, nu e cazul.

Umerii lui Claudette se lăsară puțin.

– Nu știam dacă ați auzit... Eu... eu nu vreau să intru, madame. Dar trebuie să vă spun ceva. Înainte să vă zică altcineva. A venit un om de la Gestapo acasă la mama, la vreo două-trei zile după ce ați plecat.

Nancy se sprijini de cadrul ușii și își încrucișă brațele.

– Un bărbat înalt? La vreo patruzeci de ani, cu păr blond? Îi plăcea să vorbească despre cum a fost educat în Anglia?

Claudette dădu din cap.

– Îl chema Böhm, îl cunosc. Ce s-a întâmplat?

Claudette nu se putea uita la ea. Se holba la pantofii ei scofâlciți și vorbea repede.

– Voia să știe despre dumneavoastră, madame. Voia să știe totul despre dumneavoastră. N-am putut să-i spun nimic despre prietenii dumneavoastră care veneau pe-acasă, dar el nu părea că vrea să afle despre asta. Voia să știe despre dumneavoastră, așa că eu... i-am spus tot ce am putut să-mi amintesc, tot ce auzisem. Despre tatăl dumneavoastră care v-a părăsit și că nu vă plăcea de mama dumneavoastră, că ați fugit de acasă, despre cărțile și barurile dumneavoastră preferate și toate lucrurile care mi-au venit în minte.

Își trase nasul și își șterse lacrimile cu dosul palmei.

– Mi-era frică pentru mama și pentru frățiorul meu.

Nancy inspiră adânc, încet. Deci aflase toate acele lucruri de la servitoarea ei cea isteață. Nu de la Henri.

– Îmi pare rău, madame.

Nancy simți cum i se înfierbântă ochii. Imaginea aceea care o rănise atât de tare, cu Henri care îi spune lui Böhm toate secretele ei, fusese o minciună. Henri îndurase și nu spusese nimic. Böhm luase tot ce avea speriind fata asta tânără. Simți un val profund de mândrie față de soțul ei.

– Înțeleg, Claudette.

Nu mai putu spune nimic și începu să închidă ușa, dar Claudette puse mâna pe vitraliu ca s-o oprească.

– Am ceva pentru dumneavoastră.

Nancy așteptă nervoasă în timp ce Claudette scotocea prin geantă.

– Monsieur Fiocca a trimis asta la adresa mamei din Saint-Julien. Am păstrat-o în speranța că o să vă întoarceți teafără acasă.

Un plic, adresat lui Nancy Fiocca, cu scrisul lui Henri.

Nancy se holbă la plicul care tremura între degetele lui Claudette. Reuși să-l ia din mâna ei și, după ce șopti un mulțumesc, închise într-un final ușa. Se duse și se așeză lângă Denden pe scări, dar pentru că nu reușea să deschidă plicul, el i-l luă din mână, rupse sigiliul, scoase o singură foaie de hârtie împăturită și i-o întinse fără să spună nimic.

Dragă Nancy,

Mi-au dat voie să scriu o scrisoare, sper că va ajunge la tine și că ești bine. Nu am foarte mult timp la dispoziție înainte să mă ia, deci trebuie să fiu concis. Cum să rezum viața noastră împreună? Aș putea să-ți spun că te iubesc. Și chiar așa e. Aș putea să-ți spun că fiecare secundă cu tine merită o mie de ani în locul ăsta. Și chiar așa e. Tu ai fost mereu o femeie de acțiune, așa că o să-ți spun doar ce am făcut. Nan, mi-au oferit o ultimă cină și eu am cerut un singur lucru, un pahar de Rug din 1928. Böhm tocmai mi l-a adus personal. Beau în cinstea ta, fata mea dragă.

Nu mi-e frică. Ceea ce-mi doresc mai mult pe lumea asta e fericirea ta, numele tău va fi ultimul cuvânt pe care îl voi rosti.

Cu toată dragostea mea, Henri.

Pentru a doua oară de când venise în Franța, Nancy plânse, urlă până o durură coastele, dar de data asta Denden avea un braț în jurul ei și o ținu strâns până când ce fusese mai rău trecu.

Când se întoarse Garrow, stăteau în continuare împreună pe scări, ca niște copii care își așteaptă părintele să vină acasă. Nancy se ridică în picioare, puse scrisoarea în buzunar cu grijă și îi deschise ușa.