— Am s-o fac, îmi răspunse nepăsător căpitanul Nemo. Nu vă încumetaţi să mă judecaţi. Soarta vă arată ceea ce nu trebuia să vedeţi. Sînt atacat! Răspunsul meu o să fie groaznic! Intraţi înăuntru!

— Ce vas e acesta ?

— Nu ştiţi? Cu atît mai bine! Cel puţin naţionalitatea lui va rămîne o taină pentru dumneavoastră. Vreo cincisprezece marinari de pe Nautilus se strînseseră în jurul căpitanului şi priveau cu ură neîmpăcată vasul care înainta spre noi. Pe toate chipurile se putea citi aceeaşi dorinţă de răzbunare. Am coborît tocmai în clipa în care o altă ghiulea zgîria învelişul lui Nautilus şi l-am auzit pe căpitan strigînd:

— Loveşte, corabie smintită! împrăştie-ţi zadarnic ghiulelele! Nu vei scăpa de pintenul lui Nautilus; dar nu vei pieri aici! Nu vreau ca rămăşiţele tale să se amestece cu rămăşiţele glorioase ale Răzbunătorului!

Am intrat în camera mea. Căpitanul şi secundul rămăseseră pe punte. Elicea fu pu&ă în mişcare. Nautilus se îndepărtă cu iuţeală, ieşind din bătaia tunurilor de pe vas. Dar cum urmărirea continua, căpitanul Nemo se mulţumi să păstreze distanţa.

Pe la patru după-amiază, nemaiputînd sta locului din pricina neliniştii şi nerăbdării, m-am reîntors la scara centrală. Căpitanul se mai plimba încă acolo, neliniştit. Privirea lui urmărea cuirasatul care venea în urmă, la vreo cinci sau şase mile. Nautilus îi dădea tîrcoale vasului ca o fiară sălbatică, atrăgîndu-l spre est şi lăsîndu-se urmărit Dar nu ataca. Poate că şovăia încă. Aş fi vrut să intervin pentru cea din urmă oară.

Dar n-am apucat să scot o vorbă măcar, şi căpitanul îmi făcu semn să tac.

— Am dreptate şi voi face dreptate! îmi spuse el. Eu sînt asupritul şi iată asupritorul. Datorită lui am pierdut tot ce mi-a fost mai drag, tot ce am iubit cu înflăcărare şi am cinstit din adîncul sufletului: patrie, soţie, copii, tatăl şi mama mea, toţi au pierit! Ceea ce urăsc este acolo! Nu-mi mai spuneţi nimic!

Mi-am aruncat o ultimă privire spre cuirasat, apoi m-am întors lîngă Ned şi Conseil.

— Vom fugi! le-am spus.

— Bine. făcu Ned. Aţi aflat ce vas este?

— Nu, dar n-are importanţă, fiindcă va fi scufundat înainte de a se înnopta. Oricum, mai bine să pierim odată cu el, decît să ne facem părtaşi la o faptă care nu ştim dacă e dreaptă.

— Şi eu cred la fel, spuse scurt Ned Land. Să aşteptăm noaptea. Şi noaptea sosi! Pe bord domnea o tăcere adîncă. Nu se mai auzeau decît bătăile repezi şi regulate ale elicei. Busola ne arăta că Nautilus nu-şi schimbase direcţia. Mergea deasupra valurilor, legănîndu-se uşor cînd pe o parte, cînd pe alta.

Hotărîserăm să fugim cînd cuirasatul va fi destul de aproape ca să ne poată auzi ori vedea, căci luna — aproape plină — răspîndea raze din belşug. Odată ajunşi pe bordul cuirasatului, dacă n-am fi putut preveni lovitura care-l ameninţa, cel puţin am fi încercat tot ce ne-ar fi îngăduit împrejurările. Mi s-a părut de mai multe ori că Nautilus se pregăteşte de atac. Dar, după ce se mulţumea să-şi atragă duşmanul, submarinul îşi reîncepea goana.

Se scurse astfel o bună parte din noapte fără ca să se întîmple nimic. Pîndeam prilejul ca să fugim. Vorbeam puţin, fiind prea tulburaţi. Ned Land ar fi vrut să se arunce în mare. L-am silit să mai aştepte.

După părerea mea. Nautilus trebuia să atace cuirasatul la suprafaţa apei şi atunci nu numai că s-ar fi putut, dar ar fi fost chiar uşor de fugit.

Pe la trei dimineaţa mă urcai neliniştit pe punte. Căpitanul Nemo nu se clintise de acolo. Stătea în picioare, lîngă steagul său, care fîlfîia uşor în bătaia vîntului. Cu privirile aţintite, părea că vrea să atragă cuirasatul, să-l fascineze şi să-l tîrască după el cu mai multă putere decît dacă l-ar fi remorcat. Luna era la meridian. Jupiter se înălţa spre răsărit. În tăcerea din jurul nostru, oceanul părea că vrea să întreacă seninătatea cerului, iar luna îşi găsise în apă cea mai frumoasă oglindă care-i scăldase vreodată chipul. Şi cînd puneam în cumpănă calmul neclintit al naturii şi mînia care clocotea înăuntrul lui Nautilus, simţeam că mă cutremur! Cuirasatul venea la două mile în urma noastră. Se apropiase călăuzit de strălucirea fosforescentă a submarinului, îi vedeam cele două lumini de semnalizare, una verde, cealaltă roşie, şi felinarul alb, cocoţat în vîrful catargului mare. Mănunchiurile de scîntei şi zgură încinsă care-i ieşeau din coşuri, înstelînd cerul, arătau că focurile îi erau forţate peste măsură.

Am rămas aşa, pînă la şase dimineaţa, fără ca Nemo să fi părut măcar că mă vede. Cuirasatul era acum la o milă şi jumătate în urma noastră şi odată cu primele lumini ale zorilor începu să ne bombardeze din nou. Nu mai putea fi departe clipa în care Nautilus avea să-şi atace duşmanul, iar eu, împreună cu tovarăşii mei, aveam să-l părăsesc pentru totdeauna pe omul acesta pe care nu îndrăzneam să-l judec.

Tocmai mă pregăteam să cobor ca să-i previn pe Ned şi pe Conseil, cînd secundul, întovărăşit de mai mulţi marinari, se urca pe punte. Căpitanul Nemo nu-i văzu sau nu voi să-i vadă. Noii veniţi luară unele măsuri foarte simple, care totuşi puteau fi numite «pregătiri de luptă»: balustrada din jurul punţii fu strînsă, cabina farului şi cea a cîrmaciului reintrară în învelişul lui Nautilus. Forma de ţigară de foi a vasului nostru nu mai avea nici o ieşitură care să-i fi putut stingheri mişcările.

M-am întors în salon. Nautilus plutea tot la suprafaţă. Lumina revărsatului de zori începuse să pătrundă prin apă. Sub unduirile valurilor, văpăile zorilor băteau în ferestre. Îngrozitoarea zi de 2 iunie începea. Pe la orele cinci, Nautilus îşi micşoră viteza. Am priceput că îşi lăsa duşmanul să se apropie. Dealtfel, bubuiturile tunurilor se auzeau tot mai puternice. Ghiulele împroşcau apa în jurul nostru, înşurubîndu-se parcă în ea cu şuierături ciudate.

— Prieteni, spusei eu, a sosit clipa. Să ne strîngem mîna şi Domnul să ne aibă în paza sa!

Ned Land era hotărît, Conseil — liniştit, iar eu — nervos, abia putîndu-mă stăpîni. Trecurăm în bibliotecă. Pe cînd deschideam uşa ce ducea spre scara