centrală, am auzit deodată zgomotul panoului de deasupra, care se închidea. Canadianul dădu să se repeadă pe trepte, dar îl oprii. O vîjîitură binecunoscută mă prevesti că apa intră în rezervoare. În adevăr, peste cîteva clipe, Nautilus se cufundă la cîţiva metri sub valuri.

I-am priceput manevra. Dar era prea tîrziu ca să mai putem face ceva. Nautilus nu avea de gînd să lovească cuirasatul în partea de deasupra apei, unde se afla o platoşă de nepătruns, ci în partea de dedesubt a liniei de plutire, acolo unde lipseşte carapacea metalică. Eram din nou prizonieri şi martori siliţi la drama înfricoşătoare ce se pregătea. Dealtfel, nici n-am avut vreme să cugetăm. Stăteam toţi trei în camera mea şi ne priveam fără să scoatem o vorbă. Nu mai puteam să mă gîndesc la nimic. Mă aflam în starea aceea de încordare dureroasă pe care o ai cînd aştepţi să izbucnească o detunătură înspăimîntătoare: aşteptam, ascultam, nu mai trăiam decît prin simţul auzului!În acest timp, Nautilus îşi mărise simţitor viteza. Se vedea că îşi lua avînt. Învelişul îi fremăta. Deodată scosei un strigăt. O ciocnire destul de uşoară avusese loc. Simţeam puterea de pătrundere a pintenului de oţel. Se auziră hîrşîituri şi trosnituri. Nautilus, dus de avîntul său, trecu prin corpul cuirasatului, cum trece un ac prin pînză! Nu m-am mai putut stăpîni. Înnebunit, pierdut, alergai afară din cameră şi mă repezii în salon. Căpitanul Nemo era acolo. Mut, întunecat, neclintit, el privea prin geamul de la babord. Ca să nu piardă nimic din agonia vasului scufundat. Nautilus cobora împreună cu el în abis. La zece metri de mine, prin învelişul spart al cuirasatului, năvălea apa cu un zgomot de tunet. Vedeam dubla linie de tunuri şi de întărituri şi puntea înţesată de umbre negre care se frămîntau. Apa urca. Nenorociţii se agăţau de odgoane, de catarguri, se zvîrcoleau sub apă. Era un furnicar omenesc înecat pe neaşteptate de apele unei mări!

Paralizat, împietrit de groază, cu părul vîlvoi şi ochii holbaţi, cu răsuflarea tăiată, amuţit, mă uitam şi eu! O putere de neînvins mă ţintuise la fereastră.

Cuirasatul uriaş se scufunda încetul cu încetul. Nautilus îl urmărea pîndindu-i toate mişcările. Deodată se auzi o explozie. Aerul comprimat zvîrli departe punţile vaporului, ca şi cum focul ar fi aprins proviziile de pulbere. Apele fură smucite cu atîta putere, încît Nautilus fu împins într-o parte. Atunci, nenorocitul cuirasat începu să se scufunde mai repede. Se iviră mai întîi platformele încărcate de victime, apoi barele îndoite sub greutatea grămezilor de oameni şi, în sfîrşit, vîrful catargului mare. După aceea, umbra întunecată dispăru în adînc. Mă întorsei spre căpitanul Nemo. Judecătorul acesta neînduplecat, adevărat arhanghel al urii, privea mereu. Cînd totul se sfîrşi, căpitanul Nemo se îndreptă spre uşa camerei sale, o deschise şi intră.

M-am uitat după el. Pe peretele din fund, sub portretele eroilor săi, am văzut portretul unei femei tinere şi a doi copilaşi. Căpitanul Nemo îi privi cîteva clipe, le întinse braţele şi, îngenunchind, izbucni în lacrimi.

 

 

 

 

Capitolul XXII ULTIMELE CUVINTE ALE CĂPITANULUI NEMO

 

Obloanele se închiseră acoperind această privelişte înspăimîntătoare, dar salonul rămase cufundat în întuneric. Peste tot, înăuntrul lui Nautilus, domnea bezna şi tăcerea. Pluteam la o sută de picioare adîncime, cu o viteză ameţitoare. Ne îndepărtam de locurile acelea pline de jale. Încotro? Spre nord sau spre sud?-încotro fugeau oamenii aceştia, după groaznica lor răzbunare? Mă întorsesem în camera mea, unde Ned şi Conseil mă aşteptau tăcuţi. Simţeam o groază de neînvins pentru căpitanul Nemo. Oricît ar fi suferit el din pricina oamenilor, n-avea dreptul să se răzbune astfel; iar pe mine mă făcuse, dacă nu părtaş, cel puţin martor al răzbunării sale! Era prea mult!

Pe la unsprezece se aprinse lumina electrică. Am trecut în salon. Era pustiu. Cercetai instrumentele. Nautilus gonea spre nord cu o viteză de douăzeci şi cinci de mile pe oră, cînd deasupra valurilor, cînd la treizeci de picioare sub apă. Harta îmi arătă că străbătusem Marea Mînecii şi ne îndreptam spre nord cu o viteză nemaipomenită.

Abia puteam zări ţîşnind de lîngă noi rechini cu botul lung, rechini-ciocan, cîini de mare care trăiesc în apele acestea, vulturi uriaşi de mare, cai de mare asemănători calului de la jocul de şah, ţipari care se agitau ca rachetele unui foc de artificii, armate de crabi care ţîşneau oblic în apă încrucişîndu-şi cleştii sub carapace, în sfîrşit turme de marsuini care se luau la întrecere cu Nautilus. Dar nu era momentul potrivit să-i studiez şi să-i clasez. În ziua aceea am mai parcurs două sute de leghe din Atlantic. Odată cu venirea serii, marea rămase învăluită în umbră, pînă ce răsări luna.

M-am reîntors în camera mea. N-am putut dormi. Mă chinuiau visuri groaznice. Priveliştea scufundării cuirasatului îmi stăruia mereu în minte.

Cine ar putea spune pînă unde ne-a dus de atunci Nautilus prin ceţurile Atlanticului de Nord? Gonea mereu cu aceeaşi viteză ameţitoare. Trecuse pe la Spitzberg, pe lîngă Noua Zemlie? Străbătuse mări neştiute, Marea Albă, Marea Kara, Golful Obi, arhipelagul Liarov şi ţărmurile necunoscute ale coastei asiatice? N-aş putea spune. Nu ştiu nici cît timp a ţinut drumul acela. Ceasurile fuseseră oprite pe bord. Mi se părea că ziua şi noaptea nu mai urmează una după alta cu regularitate, aşa cum se întîmplă în ţinuturile polare. Mă simţeam tîrît într-o lume ciudată, parcă ieşită din închipuirile bolnăvicioase ale lui Edgar Poe. În fiecare clipă mă aşteptam să văd, aşa cum văzuse vestitul Gordon Pym, «...acel chip omenesc acoperit de văluri, mai uriaş decît al oricărui alt locuitor de pe pămînt, culcat peste cascada care opreşte intrarea la pol!»

Socotesc — deşi poate mă înşel — că goana aceasta a lui Nautilus a ţinut cincisprezece sau douăzeci de zile, şi nu ştiu cît ar mai fi durat încă dacă nu s-ar fi întîmplat nenorocirea care i-a pus capăt. Din ziua răzbunării sale nu l-am mai văzut pe căpitanul Nemo şi nici pe ajutorul său. Şi oamenii echipajului parcă dispăruseră fără urme. Nautilus călătorea pe sub apă aproape tot timpul. Cînd ieşea la suprafaţă ca să-şi împrospăteze aerul, panoul se deschidea şi se închidea automat.