Canadianul, care îşi pierduse orice nădejde şi ajunsese la capătul răbdării, nu se mai arăta nici el. Conseil nu putea scoate o vorbă de la el şi se temea ca nu cumva Ned, ieşindu-şi din minţi, să se sinucidă; de aceea îl supraveghea clipă de clipă cu un devotament nemărginit. E lesne de înţeles că în asemenea împrejurări situaţia era de neîndurat. Într-o dimineaţă — n-aş putea spune a cărei zile — căzusem într-un fel de amorţeală nesănătoasă şi obositoare. Cînd m-am trezit, l-am văzut pe Ned Land aplecîndu-se spre mine şi spunîndu-mi cu voce scăzuta:

— O să fugim! 

M-am ridicat în capul oaselor.

— O să fugim? Cînd? îl întrebai eu.

— La noapte. Pe bord se pare că nu mai este nici o pază. Veţi fi gata?

— Da. Unde ne aflăm?

— În preajma unui ţărm pe care l-am zărit azi-dimineaţă prin ceaţă, la douăzeci de mile spre est.

— Ce ţărm e acela?

— Nu ştiu, dar, oricare ar fi, ne vom adăposti acolo.

— Da, Ned! Fugim la noapte, chiar de-ar fi să ne înghită marea.

— Marea e agitată, vîntul puternic, dar douăzeci de mile în luntrea lui Nautilus nu mă sperie. Am dus în ea, fără să ştie nimeni niscaiva merinde şi apă de băut.

— Voi merge cu tine.

— Dealtfel, dacă sînt prins, am să mă apăr chiar de-ar fi să mor.

— Vom muri împreună, prietene Land.

Eram pe deplin hotărît. Canadianul plecă. M-am dus pe punte, unde abia m-am putut ţine pe picioare din pricina valurilor puternice. Cerul arăta că va fi furtună, dar trebuia să fugim, fiindcă undeva, prin ceţurile dese, se afla un ţărm. Nu trebuia să pierdem nici o zi, nici o oră.

M-am întors în salon, temîndu-mă şi dorind totodată să-l întîlnesc pe căpitanul Nemo, voind şi nevoind să dau ochii cu el. Ce i-aş fi spus? Puteam să-i ascund groaza pe care mi-o insufla? Nu! Mai bine să nu-l întîlnesc! Mai bine să-l uit! Şi totuşi...

Ce lungă a fost ziua aceea, cea din urmă pe care o petreceam pe bordul lui Nautilus! Am rămas singur. Ned Land şi Conseil mă ocoleau, temîndu-se să nu ne dăm de gol. Pe la şase am mîncat, cu toate că nu-mi era foame. M-am silit să mănînc ca să-mi păstrez puterile. La şase şi jumătate Ned intră în cameră şi-mi spuse:

— Nu ne vom mai vedea pînă la plecare. Pe la zece, luna încă nu va fi pe cer, aşa că plecăm pe întuneric. Veniţi la luntre. Conseil şi cu mine vă aşteptăm acolo.

Canadianul ieşi înainte de a-i fi putut răspunde.

Voiam să aflu direcţia lui Nautilus. M-am dus în salon. Înaintam spre nord-nord-est cu o iuţeală înspăimîntătoare, la cincizeci de metri adîncime.

Aruncai o ultimă privire minunăţiilor naturii, comorilor artistice îngrămădite în muzeu, colecţiei aceleia fără seamăn, sortită să piară într-o zi în fundul mărilor, împreună cu cel care o adunase. Voiam să-mi întipăresc în minte o imagine vie şi de neuitat. Am rămas astfel o oră, scăldat de undele plafonului luminos, uitîndu-mă la bogăţiile care străluceau în vitrine. Apoi m-am întors în camera mea.

Acolo m-am îmbrăcat cu haine groase de mare şi mi-am adunat cu grijă însemnările, ca să le iau cu mine. Desigur că tulburarea m-ar fi trădat faţă de căpitan.

Oare ce făcea el în clipa aceea? Am ascultat la uşa camerei lui. Se auzea un zgomot de paşi. Căpitanul era acolo. Nu se culcase încă. La orice mişcare mi se părea că are să apară, ca să mă întrebe de ce vreau să fug. Simţeam cum mă cuprinde spaima, pe care neliniştea mi-o mărea şi mai mult. Starea aceasta devenise atît de cumplită, încît mă întrebam dacă n-ar fi mai bine să intru în camera căpitanului şi să-i înfrunt privirea, ca să mă potolesc odată..

Era un gînd nebunesc. Din fericire m-am stăpînit şi m-am dus să mă întind pe pat, ca să mă liniştesc. Nervii mi se calmară puţin, dar creierul îmi lucra cu înfrigurare şi revăzui în minte tot răstimpul petrecut pe bordul lui Nautilus, toate întîmplările fericite sau nefericite care se perindaseră de cînd căzusem în mare de pe Abraham Lincoln, vînătorile sub apă, strîmtoarea Torres, sălbaticii din Papuasia, împotmolirea, cimitirul de mărgean, Suezul, insula Santorin, cufundătorul din Creta, Golful Vigo, Atlantida, banchiza, Polul Sud, închisoarea dintre gheţari, lupta cu caracatiţele, furtuna de pe Golf-Stream, Răzbunătorul şi groaznica scenă a scufundării cuirasatului, împreună cu echipajul său!... Toate întîmplările acestea îmi trecură pe dinaintea ochilor, ca pînzele ce se schimbă într-un decor de teatru. Apoi, căpitanul Nemo îmi apăru ca un uriaş în mijlocul amintirilor acestora ciudate. Chipul său mi se limpezi tot mai mult în minte şi crescu, luînd proporţii supraomeneşti. Nu mai era semenul meu, ci omul apelor, geniul mărilor.

Se făcu ora nouă şi jumătate. Îmi ţineam fruntea în palme, simţind-o gata să-mi plesnească. Închisesem ochii. Voiam să nu mai gîndesc. Încă o jumătate de ceas de aşteptare! În clipa aceea am auzit acordurile nedesluşite ale orgei; era o armonie tristă, un cîntec nelămurit, ca plînsetele unui suflet care vrea să-şi frîngă legăturile pămînteşti. Ascultam cu toată fiinţa mea, ţinîndu-mi răsuflarea, cufundat ca şi căpitanul Nemo în extazul muzical care-l ducea dincolo de hotarele lumii acesteia.

Deodată, un gînd mă îngrozi. Căpitanul Nemo ieşise din cameră. Era acum în salon, pe unde trebuia să trec ca să fug. Îl voi întîlni acolo, pentru cea din urmă oară. Are să mă vadă, poate îmi va vorbi, chiar! Mă putea nimici cu un gest, mă putea încătuşa pe bord cu un singur cuvînt! Peste puţin avea să fie ora zece. Venise clipa să ies şi să-mi întîlnesc tovarăşii.

Trebuia să mă hotărăsc, chiar dacă mi-ar fi stat în faţă căpitanul Nemo. Deschisei uşa cu multă grijă; totuşi mi se păru că balamalele fac un zgomot îngrozitor. Poate că zgomotul nu exista decît în închipuirea mea!

Am înaintat tiptil de-a lungul coridoarelor întunecate, oprindu-mă la fiecare pas ca să-mi potolesc bătăile inimii.

Ajuns la uşa salonului, am deschis-o încet. Încăperea era cufundată într-o beznă adîncă. Acordurile orgei răsunau potolit.