mereu şi văzuse şi cu ochii lui cum oamenii, neliniştiţi şi furioşi, se întorceau cu căruţele cu grâu îndărăt, el nu luase în seamă ameninţarea, nu crezuse în ea nici o clipă. Îşi spunea – şi avea dreptate – că fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală cu căruţele în oboare şi fireşte că negustorii ştiuseră să-i primească cum se cuvine. Dar timpul trecea şi dubla de grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani.

Nevenindu-i însă să creadă, şi cum septembrie se apropia şi Niculae trebuia să plece, Moromete încarcă şaptezeci de duble în căruţă şi plecă spre Piteşti, o piaţă mai îndepărtată, al cărei preţ se zicea că era mai bun. Trebuia să vândă negreşit, nu mai putea aştepta.

Plecaseră de dimineaţă de tot şi soarele răsări târziu în urma lor. Moromete ţinea hăţurile în mână, îndemna caii fără încetare şi timp de câteva ceasuri, trecând peste poduri şi bariere, prin sate şi păduri, urcând şi coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamaţie, nici măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar braţul şi ridicând biciul lovea îndesat; odihniţi şi graşi, caii duceau la trap căruţa încărcată, sforăiau şi scuturau din cap.

Soarele răsărit îl lumina şi îl încălzea pe Moromete din spate, dar el nu-l simţi şi nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum şi nici casele-pe lângă care treceau. Cu această grabă şi cu această orbire încerca să fugă el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Piteşti va fi aceeaşi piaţă? Niculae stătea şi el în căruţă la fel ca şi tatăl său, mut, nemişcat, în prada aceleiaşi aşteptări încordate...

Multă vreme nu văzură nici unul căruţele cu care se întâlneau.

Aceste căruţe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau aceeaşi cergă de cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată, Moromete le văzu şi trase de hăţuri.

– O, hooo!... exclamă cu tot pieptul, mai lung şi mai tare decât era nevoie şi, deşi caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul şi strigă în urmă: „Bă, rumânilor!”

– Ce este, măi tăticule?

– Ia opriţi niţel.

Era un şir întreg de căruţe şi se opriră uimiţi la auzul acelui glas încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină.

– De unde veniţi, mă, voi? fură întrebaţi cu acelaşi glas.

– De la Piteşti, tăticule, răspunseră câţiva deodată.

– Cu ce sunteţi?

– Cu grâu.

– Şi unde vă duceţi?

– Acasă.

– De ce?

– E grâu mult.

– Ei, şi?

– Nu cumpără nimeni.

Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe şi se auzi nesfârşită şi uriaşă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, îşi aduseră aminte de ei înşişi, şi cei cu şirul de care îndemnară vitele să pornească.

– Ce-i facem, Niculae?

– La Piteşti, tăticule! porunci şi se rugă Niculae şi glasul său, arzând ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu faţa înainte.

Merseră toată noaptea şi dormiră cu rândul. Când căruţa ajungea la o răspântie de şosele şi se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deştepta să-i arate drumul şi tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăţ. Mergeau din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri şi văi şi de la miezul nopţii Moromete nu mai dormi.

Dimineaţa, Niculae se deşteptă ud de rouă. Căruţa scârţâia pe o şosea necunoscută, cu pulbere puţină, albă ca sarea pisată, cu pietriş ascuns trosnind mărunt sub şinele roţilor. Moromete mergea pe jos şi ceva din înfăţişarea lui şi din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte.

– Tată, unde suntem?

– Am trecut de Piteşti.

– De ce?

– N-avem loc de căruţe.

– Şi unde mergem?

– La munte.

– De ce nu m-ai sculat să văd şi eu Piteştiul?

– Ai să-l vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând alături de roată şi dezvelind un colţ de cergă. Ia şi mănâncă.

Lângă pâinea de acasă era un pacheţel cu ceva. Băiatul îl desfăcu, şi mirosul şuncii afumate făcu nările lui subţiri şi străvezii să palpite. Începu să mănânce.

Înainte ca soarele să apună, muntele începu să-şi dea de veste apropierea, între sate, şoseaua era mai puţin umblată ca la şes. Din depărtare se făcea simţită răcoarea; privirea obosea, trecând de la un munte la alt munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuţiş înalt, iar liniştea era aici mai aspră, mai lipsită de taine, ascuţea auzul şi înteţea bătăile inimii. Niculae băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. În afară de faptul că tăcea, faţa lui se urâţise, fruntea parcă i se făcuse mai mică, nasul mai mare, părul tuns scurt se vedea de sub pălărie ca al unui străin... Niculae se simţi şi el străin în liniştea aceasta străjuită de munţi neprietenoşi. În curând însă îşi dădu seama de ce se schimbase tatăl său aşa: se întâlneau din când în când cu căruţe şi văzu cu ce ochi se uita tatăl său la ele. Erau căruţe de-ale lor, de la câmpie, se întorceau acasă goale. Veneau deci de la munte după ce vânduseră grâul. Niculae se uită din nou la tatăl său şi se sperie: niciodată până acum nu crezuse că el poate avea o privire atât de turbure şi de duşmănoasă.

– Tată! şopti.

– Ce vrei tu?

Niculae simţi cum inima i se micşorează.

– Ce vrei? repetă tatăl şi se uită înapoi şi privirea lui turbure îl zăpăci pe băiat.

Trecură astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete înfăşură capătul hăţurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în grâu şi-şi plecă fruntea. Ce se petrecea? îi ura pe cei care cutreieraseră înaintea lui aceste râpe, în căutarea de preţuri mai bune, ca şi când dacă aceştia vânduseră n-ar mai fi rămas loc şi pentru el. Ce însemna acest lucru?

– Ce e, Niculae, tată? Te doare ceva?

– Nu...

Moromete se întoarse şi puse mâna pe piciorul slăbuţ al băiatului. Îl strânse uşurel şi se uită la faţa lui. Cum stătea aplecat spre genunchii băiatului, acesta îi văzu întâi mustăţile şi se ruşina că i se păruse mai înainte că tatăl său era urât. Tatăl său semăna uneori