– Atunci de ce mă chemaşi? Ţi-e foame? întrebă Moromete.

– Nu...

– Te-ai săturat de mers?

– Nu! protestă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din ăştia care au vândut?...

Moromete îşi retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui om repede şi necruţător. Abia auzind-l pe băiat îşi dădu seama Moromete că se ferise să intre în vorbă cu cei care vânduseră. Era furios pe ei, pe graba lor şi poate chiar pe norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră caimacul şi acum poate că şi scăzuseră preţurile în urma lor. Opri căruţa unuia care se întorcea gol şi îl întrebă până unde s-a dus şi cu cât a dat grâul. Omul răspunse că a fost cam departe, dar a dat grâul bine.

– Cu cât?

– Cu şapte lei.

– Ce înseamnă asta? întrebă Moromete.

– Şapte lei peste Piteşti.

Moromete întoarse capul înainte şi porni caii. Asta însemna bine la omul ăsta? Pentru şapte lei la dublu să baţi drumul prin creierii Carpaţilor?

– Credeai că e mai mult? strigă omul din urmă.

Moromete opri caii.

– Păi eu aşa credeam... mărturisi el cu o dezamăgire naivă în glas.

– N-au mocanii bani! explică celălalt. Iarna au ei mai mulţi bani.

– Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, domnule? protestă Moromete către cel din urmă, ca şi când acela ar fi pretins contrariul şi din pricina asta se şi supără parcă brusc pe el şi-i întoarse spatele.

În sfârşit, după două zile şi-o noapte, Niculae, recunoscând vechiul fel de a fi al tatălui său, behăi de bucurie ca un ied în aceste locuri necunoscute şi se agăţă şi-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă. Moromete îndemnă caii şi râse pe sub mustaţă.

– Auzişi ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un creştin şi el! S-a dus la munte şi a dat grâul cu douăzeci şi şapte de lei dubla!

– Tată, dacă mocanii nu fac grâu şi porumb, de unde au ei bani?

– Păi tu n-ai învăţat la geografie? Care sunt bogăţiile ţării? îl examină Moromete sever. Ia vezi, că dacă la examen nu ieşi bursier, n-am de unde da şapte mii de lei pe an!

Niculae întâi râse, dar apoi începu să-i turuie gura de localităţi unde se găsesc bogate zăcăminte de fier, aur, sare, aramă, var, aluminiu, cu industriile lor cu tot.

– Oamenii ăştia de pe aici, îl întrerupse Moromete văzând că ştie, mai lucrează şi în păduri, fac şindrilă din brad, metri cubi de construcţie, obezi, fel de fel de putini şi butoaie, unii sunt zidari, alţii sunt ciobani, au livezi fac ţuică, fac drojdie, fac poame şi... ghici mai ce? Poşircă, mă, Niculae încheie Moromete cu dispreţ binevoitor şi Niculae îl trase iar de flanelă.

Când soarele apuse, Moromete îi făcu băiatului o destăinuire: aveau să tragă şi să mâie chiar la femeia aceea despre care povestise el acum două ierni, când fusese la munte cu Tudor Bălosu. Îşi mai aducea aminte?

Numai că Niculae fu cam dezamăgit de felul cum îi primi mocana. De bucuroasă era ea bucuroasă, aşa cum povestise tatăl său, dar lui nu i-a plăcut nici pâinea, nici ciorba de fasole şi nici mâncarea de prune pe care le-o puse ea pe masă. Pâinea era parcă făcută din uruială, fasolea n-avea nici un gust, iar prunele erau leşinate. Numai ţuica era bună.

A doua zi vândură grâul în sat, iar pe la prânz, împăturind banii şi vârându-i la brâu, Moromete oftă cu tristeţe şi-i spuse băiatului:

– Râdeam de ăla, Niculae, care a dat grâul cu douăzeci şi şapte dubla! Noi l-am dat cu douăzeci şi şase!

Porniră îndărăt, iarăşi tăcuţi şi tatăl şi fiul. Erau însă împăcaţi şi Moromete ajunse chiar la concluzia că şase lei peste Piteşti e un preţ destul de bun. Ce puteau face?

La Piteşti tatăl arătă băiatului oraşul şi îi arătă oborul de cereale. Niculae rămase buimăcit de mulţimea de oameni. Nu se vedea de la o margine la alta, iar înghesuiala căruţelor era de neînchipuit. Cum ele trebuiau să se mişte, unele să dea înapoi să iasă, altele să-şi facă loc să intre, roţile se atingeau, oiştile intrau una în alta, suşleţul uneia strivea capetele boilor din spate... Se auzeau îndemnuri mânioase, alteori cineva răcnea înjurând înspăimântător... Şi aceleaşi cergi de cânepă cenuşie, întinse peste căruţa plină sau pe fundul gol al căruţei zăcând stoarse. Căruţele cu boi erau cele mai liniştite. Fără ele îţi trecea prin cap că n-ar avea cine să împiedice o zăpăceală a cailor, o bătălie ca în cărţile de istorie, cu bice în loc de săbii şi cu înjurături în loc de strigăte războinice.

Undeva în fund se vedeau magaziile si rampele de descărcare. Agenţii caselor de comerţ treceau printre căruţe şi dădeau bonuri. Purtau pălării albe de paie şi pantaloni de asemenea albi. Treceau de la căruţă la căruţă, vârau adânc mâna sub cerga ţăranului, lăsau să li să scurgă grâul din palmă şi strigau: şaptesprezece lei; nouăsprezece cincizeci; douăzeci şi foarte rar douăzeci şi unu. Acesta era preţul grâului şi uneori, la câte o căruţă, nu strigau nimic şi nu dădeau nici un bon; asta însemna că grâul acela avea prea multe corpuri străine sau că bobul lui era prea sec.

– Se scurge grâul rumânilor, Niculae, se varsă ca apa. De la treierat şi până la culesul porumbului tot aşa cum vezi... Se varsă sudoarea noastră, se strânge în magazii, Niculae...

Moromete vruse să facă la obor un popas. Apucă însă hăţurile şi dădu cu biciul în cai; era mânios şi multă vreme se uită drept înaintea sa. Ai fi zis că se teme că uitându-se înapoi îşi va pierde stăpânirea de sine.

În zilele următoare el încercă să mai glumească, să-i spună lui Cocoşilă că a făcut-o fiartă cu grâul („am dat, Cocoşilă, din şaptezeci de duble, treizeci şi cinci pe degeaba”, adică numai pe primele treizeci şi cinci a luat el cincizeci şi doi de lei pe dublă, cum plănuise, dar pe celelalte nu mai luase nimic...), încercă