şi a plecat. Fusese unica şansă din viaţă, ştiam asta. Nu mai simţisem niciodată ce-am simţit atunci şi nici după aceea. Nici n-am mai avut vreodată chef de aşa ceva şi nici nu m-am mai excitat.”

  Eu i-am explicat că asemenea lucruri se mai întâmplă, mai ales la început, dar cu timpul, în majoritatea cazurilor, situaţia se normalizează. Dacă i s-a întâmplat o dată, nu avea de ce să se îngrijoreze că nu o să i se mai întâmple. I-am spus că şi eu am avut tot felul de probleme la început, dar au trecut.

  „Nu, Reiko, la mine nu-i la fel” a zis ea. „Nu ceea ce spui tu mă îngrijorează, ci pur şi simplu nu mai vreau în viaţa mea să mai intre cineva în mine. Zău că nu mai vreau să fiu violată astfel. De nimeni.”

  Mi-am terminat berea, iar Reiko cea de a doua ţigară. Pisica s-a întins în poala ei, şi-a schimbat poziţia şi s-a culcat la loc. Reiko ezită puţin dacă să continue sau nu şi între timp şi-a aprins a treia ţigară.

  — Apoi, Naoko a început să plângă cu suspine. M-am aşezat pe marginea patului ei şi am mângâiat-o pe păr. I-am spus să nu se îngrijoreze pentru că o fată tânără şi frumoasă ca ea trebuie să găsească un bărbat care să o ţină în braţe şi să o facă fericită. Naoko era udă de lacrimi şi de transpiraţie. Am adus un prosop şi i-am şters faţa şi trupul. Era udă până la chiloţi, aşa că am ajutat-o să şi-i dea jos… Ei, să nu te gândeşti la cine ştie ce acum. Făceam întotdeauna baie împreună şi o tratam ca pe sora mea mai mică.

  — Ştiu, ştiu, am spus.

  — Naoko mi-a zis apoi că vrea să o ţin în braţe. Eu i-am spus că-i prea cald ca să ne îmbrăţişăm, dar a început să se smiorcăie că e ultima oară, aşa că am luat-o în braţe. Am stat aşa, o vreme, cu un prosop între noi ca să nu ne lipim una de alta. Apoi s-a liniştit, am şters-o iar de transpiraţie, i-am pus cămaşa de noapte şi am culcat-o. A adormit imediat. Sau poate doar se prefăcea că doarme. Oricum, era tare frumuşică în seara aceea. Arăta ca o fetiţă de treisprezece-paisprezece ani care nu cunoscuse nici un moment de supărare de când s-a născut. Văzând-o astfel, m-am liniştit şi m-am culcat cu inima împăcată.

  Când m-am trezit la ora şase, ea nu mai era. Cămaşa de noapte fusese aruncată pe jos, dar tenişii, hainele şi lanterna pe care o ţineam întotdeauna lângă pernă dispăruseră. Imediat mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Până şi simplul fapt că luase lanterna cu ea m-a determinat să socotesc că plecase în plină noapte. Mi-am aruncat privirile pe biroul ei să văd dacă găsesc ceva şi am dat peste bileţelul acela în care scria „Vreau ca toată îmbrăcămintea mea să-i rămână lui Reiko”. Am trezit imediat pe toată lumea şi am pornit, în direcţii diferite, în căutarea lui Naoko. Am scotocit fiecare colţişor, începând cu interiorul sanatoriului şi terminând cu pădurile ce îl împrejmuiau. Am găsit-o, în sfârşit, după cinci ore. Îşi adusese singură până şi funia.

  Reiko oftă adânc şi mângâie pisica pe cap.

  — Vrei un ceai? am întrebat-o.

  — Da, te rog, spuse Reiko.

  Am fiert apa, am turnat ceaiul şi m-am întors pe verandă. Se însera încet-încet. Lumina zilei pălise şi umbrele lungi ale copacilor se întindeau până la picioarele noastre. Pe când îmi beam ceaiul, priveam la grădina care, în clipa aceea, mi se părea teribil de amestecată: trandafiri japonezi, azalee, o plantă numită nanten, toate într-o dezordine ciudată.

  — A venit apoi ambulanţa şi a luat-o pe Naoko, iar poliţiştii mi-au pus o mulţime de întrebări. Întrebările au fost mai mult de formă, pentru că exista bileţelul acela, să-i zicem testamentar, şi le-a fost de la început clar că era vorba de sinucidere. Ştiau foarte bine că bolnavii mintal sfârşesc, în general, în felul acesta. Cum au plecat poliţiştii, ţi-am telegrafiat ţie.

  — Ce înmormântare tristă şi sobră! am zis eu. A fost făcută pe furiş, cu lume extrem de puţină. Probabil că s-au simţit foarte prost că aflasem de moartea lui Naoko. Eram sigur că nu voiau ca lumea să ştie că a fost vorba de sinucidere. Poate ar fi fost mai bine să nu mă fi dus. De aceea m-am simţit atât de stânjenit. Apoi, imediat, am pornit la drum.

  — Watanabe, nu facem şi noi o plimbare? Poate cumpărăm ceva pentru cină. Mor de foame, să ştii.

  — Bine, hai! Ţi-ai dori ceva anume?

  — Sukiyaki, spuse ea. N-am mai mâncat de ani de zile mâncăruri făcute în tigaie şi chiar am ajuns să visez că mănânc sukiyaki…îmi îndesam în gură carne, ceapă, tăiţei subţiri, tofu şi tot felul de legume…

  — Sigur, putem să facem, dar nu am tigaie pentru sukiyaki.

  — Mă descurc eu. O să împrumut de la proprietari.

  A dat fuga la proprietăreasă şi s-a întors cu o tigaie excelentă, cu un aragaz mic şi cu un furtun.

  — Ei, ce zici?

  — Grozav! am exclamat eu, admirativ.

  Am cumpărat de la un magazin mic din apropierea casei carne de vacă, ouă, legume şi tôfu. Am ales şi un vin alb care să se potrivească mâncării. Am insistat să mă lase să plătesc eu, dar Reiko n-a vrut.

  — Gândeşte-te ce o să mai râdă familia de mine dacă află că mi-am lăsat nepotul să plătească mâncarea, zise Reiko. În plus, eu chiar am bani acum. Nu-ţi mai face griji. Doar nu plecam eu lefteră de-acolo!

  Reiko a spălat orezul şi l-a pus la fiert, în timp ce eu am tras furtunul aragazului pe verandă şi pregăteam toate cele necesare ca să mâncăm acolo. După ce am terminat cu pregătirile, Reiko şi-a scos chitara