— Să viu vinerea viitoare?

  — Vineri… Nu. Vineri pleacă văru-meu, Gelu, băiatul popii Mitru, singura mea rudă pe pământ, pleacă definitiv în Suedia. S-a-nsurat cu o chimistă, o suedeză, şi pleacă. Nu ştiu dacă eu şi cu Gelu ne-am văzut de douăzeci de ori în viaţă, de când au plecat din Cernaţi. Ne-am văzut în ultimul timp şi-am tot vorbit la telefon, fiindcă m-am interesat mereu pe-aici de actele lui pentru plecarea asta. Vreau să-l conduc la aeroport. Nu mai are nici el pe nimeni pe lume… Pavele, haide acum să-ţi arat şi apartamentul. Când ai să te gândeşti şi tu la noi, să ne poţi aşeza-ntr-un spaţiu.

  („Eu n-am ştiut niciodată în ce spaţiu să v-aşez nici pe dumneavoastră, domnule doctor Vladimirescu, nici pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, „dus de la noi”. Pe dumneavoastră, domnule doctor Murgu, în afară de sufletul meu, unde-aş putea să vă situez? Vă ştiu locuinţa doar pe din afară. Nu ştiu niciunul dintr-acele mărunte obiecte de care e-atât de legată viaţa noastră şi care să facă parte din viaţa dumneavoastră. Nu vă pot imagina decât sub cerul liber. Poate că şi de asta vă abstractizez atât de mult…”.)

  — Aici, un holişor, baia, bucătăria, cămara; aici, camera Mariei; aici, camera Anei, în ea stă ziua, noaptea doarme cu mine; aici, camera mea. În poza asta sunt eu, la un an, cu Mama şi cu Tata.

  — Ce mult seamănă Maria cu Mama ta…

  — În astălaltă – fetele.

  — O iubeşte mult Maria? întrebă Pavel, cu ochii la fetiţa care dormea în pătucul ei de metal cu plasă.

  — Ana sau ochii, tot atât”, aşa spune despre ea. N-o iubeşte ca o soră, ci ca o mamă. Dac-ai vedea ce-i croşetează, ce-i coase, cum o-mbracă, cum o-mpopoţonează, cum o plimbă. „Mamă, jur că era a mai frumoasă şi a mai elegantă din tot Cişmigiul”… sau de la teatrul de păpuşi, sau de la serbare, sau de la circ. O adoră.

  Ajunseră-n vestibul.

  — Frumos apartamentul tău, şi foarte bine-mpărţit.

  — Zece ani din viaţă am dat filodormă pentru el.

  — Sânziană, mai aveam să-ţi pun o-ntrebare. Când îţi dă târcoale-amărăciunea, sentimentul acela de eşec, pe care nu se poate să nu-l avem din când în când fiecare dintre noi, despre care-am vorbit, tu ce faci?

  — Mă fac că nu-l am. Muncesc, mă-ndârjesc să trec peste el. Pavele, mi-am bătut două rânduri de ţăruşi, adânc în pământ, şi oricum mi-ar fi, nu trec de ele: deşi nu cred în ceea ce, convenţional, numim Dumnezeu – fiindcă mintea mea respinge ceea ce nu poate pătrunde – mă port ca şi când Dumnezeu m-ar privi neîncetat cu toţi ochii lui telescopici şi electronici. Dacă forma de materie superior organizată pe care o reprezint mi-a dat posibilitatea să am o conştiinţă, deci posibilitatea de-a discerne între bine şi rău, folosesc acest dar. Şi dacă tot am o conştiinţă vreau s-o am împăcată. Una la mână. Dacă aş şti că mâine Pământul se năruie într-o catastrofă, aş trăi la fel cum trăiesc fără să ştiu acest lucru. Mama spunea că cele trei virtuţi teologale ar trebui să fie crezul laic al fiecăruia dintre noi: Credinţa – în ceea ce facem; Speranţa – că ceea ce facem nu este zadarnic; Iubirea – acel gând neobosit la semenul tău căruia trebuie să-i dai. Orice fiinţă este o restituire care, la rândul ei, trebuie să restituie: eu mă restitui vieţii prin copii şi prin muncă. E singura urmă pe care noi, muritorii de rând, o putem lăsa-n viaţa de pe lumea asta, care seamănă din ce în ce mai mult a ospiciu. Vorba lui nenea Daniel Şerban: „Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciară sau, şi mai probabil, ospiciul ei”. Orice-ar fi şi oricum ar fi, eu tot aşa trăiesc. Asta fac eu. Şi-ncerc şi eu, cât îmi îngăduie timpul şi timpurile, să mă bucur de ceea ce-au făcut muritorii care-şi supravieţuiesc: să le citesc cărţile, să le văd tablourile, sculpturile, să le-ascult muzica, să mă bucur de ce-au lăsat şi de ce lasă nişte minţi vizitate de geniu, nişte suflete vizitate de sublim.

  — Şi nu-ţi doreşti nimic?

  — Numai cei fericiţi sau prea-înţelepţii nu-şi doresc nimic. Aş dori, ca să vezi că n-am false pudori, un adult ca lumea lângă mine, şi-aş dori, măcar la pensie, presupunând că o apuc, să stau undeva la ţară, la munte, cu o grădiniţă-n faţa casei, cu două-trei găini în coteţ, cu nepoţii care mi-ar veni în vacanţe, doftoricind babele şi copiii din mahala, uitându-mă mereu pe cer după semnele care prevestesc schimbarea vremii, ducând o viaţă ghidată doar de anotimpuri… Vise, Pavele, vise… Tu ce-ţi doreşti?

  — Să iau în vară coasa şi să dau jos iarba din livada de-acasă şi să-mi văd copiii, toţi trei, sub nucu-ăl mare, jucându-se.

  — Aşa să fie.

  Pavel îşi luă impermeabilul din cuier.

  — Pune-l, că la ora asta e frig.

  — Rămâi cu bine.

  — Mergi cu bine.

  Frământându-şi mâinile, Pavel se uită nehotărât la Sânziana. Sânziana îl privea cu un zâmbet dezarmat. Pavel uită că o iubise, că o dorise, că o urâse. În faţa lui se afla acum o femeie fără umbră de cochetărie, cu un aer de seninătate înfrântă, un om: întâmplător de sex feminin. O strânse la piept şi-o sărută în creştet.

  — Ce frumos miroase părul tău!

  — A şampon „Miraj”, opşpe patruzeci flaconul, spuse Sânziana cu obrazul lipit de pieptul lui Pavel.

  Şi cu un glas care părea s-anunţe scufundarea unei întregi flote. Se despărţiră fără să se mai privească.

  Sânziana se aşeză pe lădiţa de pantofi a cuierului.

  „Cât de neverosimilă e realitatea! Cât despre sufletul nostru, ce să mai spunem?!… Hai la bucătărie, Hangan Sânziana, ai doi