CAPITOLUL NOUĂ

  — Maria, de ce te-ai sculat cu noaptea-n cap, azi, duminică? Şi ce faci acolo?

  — Curăţ peştele. Du-te şi culcă-te, două-trei ceasuri, până să mergi la cimitir. Borş, plachie şi burta prăjită pentru infanţi, parc-aşa ai vorbit cu Tudor. Priveşte-aici băşică!

  — Vezi să nu-i spargi fierea.

  — Să fii dumneata sănătoasă, am scos-o demult!

  — Scuzaţi, vă rog!

  — Să ştii că mie-mi place omul ăsta, cu aerul lui stângaci, niţel greoi… Are ceva curat, proaspăt, nu mă mir că…

  — Că?

  — Nimic.

  — Dacă tot ţi-a scăpat vorba, hai, spune.

  — Nu mă mir c-ai făcut un copil cu el.

  Maria lăsă peştele-n chiuvetă şi, întorcându-se brusc, o privi scurt, necruţător, pe maică-sa drept în ochi.

  („Cum seamănă cu Alexandru când împlântă-n tine câte-o privire de-asta care nu dă nici un drept de apel!”.)

  Deşi Sânziana bănuise ce-avea să-i spună Maria, simţea cum îi fuge sângele din vine.

  — Mamă, un lucru nu-nţeleg: cum de un om ca el nu şi-a recunoscut copilul.

  — Nu ştia că acest copil există.

  — Cum?

  — Aşa cum auzi.

  Maria lăsă-ncet cuţitul în chiuvetă, lângă peşte, şi se-apropie de maică-sa.

  — Mama mea dragă, tu ştii cât te iubesc, tu ştii cât te preţuiesc, dar, zău, dacă nu eşti tu niţel cam nebună.

  — Tot ce se poate. Contrazic de multe ori típicul şi tipícul.

  — Pariez că vrea s-o recunoască pe Ana.

  Sânziana se gândi că n-avea dreptul s-o facă pe Maria să aibă o părere greşită despre Pavel Vlas.

  — Vrea.

  — Am simţit eu că e-un om. Când o recunoaşte?

  — Să mă mai gândesc.

  — Mamă, te rog! Gândeşte-te la Ana.

  — Pentru moment mă gândesc mai mult la tine. Începe să te deranjeze, şi te-nţeleg perfect, să ai o soră din flori.

  — Ce vorbă-i asta! O iubesc ca pe ochii din cap.

  — E vorba de-aspectul social. Nu eşti tu vinovată, bineînţeles, dar sunt oamenii care-ţi aduc aminte.

  — Îi dau dracului pe toţi, şi puţin îmi pasă de ei.

  — Îi dai dracului, dar îţi pasă. Ce e cu Bogdan, de n-a mai dat deloc pe-aici?

  — Nici n-o să mai dea. Am terminat-o cu el.

  — De ce?

  — N-are importanţă!

  — Ba are importanţă! Ţi-am spus de când erai de-un cot că mai bună prietenă decât pe mine, mama ta, nu poţi să ai. Să ştii că săptămâna trecută, când erai cu toată flota-necată, mi-a povestit taică-tău ceva, indignat împotriva ta.

  — Şi ce ţi-a spus „neprihănitul” şi „exemplarul” meu tată?

  — Vreau s-aud ce-mi spui tu.

  Maria trase aer în piept.

  — Într-o zi, Alina povestea cum îşi face ea lecţiile cu Gabriel, prietenul ei, cum se duc amândoi la cumpărături, cum spală vasele etc. Etc. „Maria, tu şi cu Bogdan vă petreceţi timpul împreună?”, m-a-ntrebat Alina, iar eu i-am răspuns: „Pe mine, Mama m-a-nvăţat că de pisici şi de băieţi trebuie să te desparţi la uşă”. Toţi au râs. Când ne-am oprit din râs, Andrei Drăgoescu m-a-ntrebat în zeflemea: „Aşa a făcut şi maică-ta când a făcut-o pe soră-ta?”. Printre cei care-au râs la replica asta atât de „spirituală” a fost şi Bogdan.

  — Şi?

  — Şi?

  — Se pare, aşa pretindea taică-tău, că n-a fost numai atât.

  — M-am repezit la domnul Andrei Drăgoescu, i-am ars una peste bot, şi i-am spus „Te bag în pizda mă-tii ăleia cinstite şi-ţi sparg şi capul dacă mai îndrăzneşti să spui ceva de mama mea. Aviz şi altor amatori!”.

  — Îţi mulţumesc pentru solidaritatea ta cu mine. Dacă vrei să faci ceva chiar pe placul meu, te rog din suflet, fă-te că n-auzi asemenea remarci „inteligente”.

  — Mamă, dacă-mi spunea oricine, poate că nu mă scotea atâta din sărite, dar el să-mi spună, când mă-sa, muiere de cinzeci de ani, se ţine-n văzul tuturor cu un puşti din teatru? De ce, fiindcă e băiat de director? Director de teatru!

  — Mama lui se-ncadrează-ntr-o formă socială „omologată”: este căsătorită. Are un statut social formal perfect. Oamenii, în general, au o minte foarte conservatoare şi formalistă: forma li se pare mult mai importantă decât conţinutul. Obişnuieşte-te cu-această idee. Lumea nu stă să numere amanţii doamnei Drăgoescu: ei reprezintă trecătorul din viaţa ei; văd numai fixul – căsătoria. Toate recensămintele arată o disproporţie numerică între femei şi bărbaţi: mai multe femei decât bărbaţi. Într-un sistem de căsătorie monogamă e limpede că nişte femei rămân social singure. Fără să mai ţinem seamă că recensământul te numără doar fizic, el nu-ţi indică şi posibilităţile de relaţii sufleteşti cu nişte posibili parteneri. Arată doar: atâtea capete – masculi, atâtea capete – femele. Şi, totuşi, toată lumea se miră că sunt femei întregi nemăritate şi se miră şi mai şi că există copii nelegitimi. Eu am vrut să am doi copii, măcar doi copii, pentru echilibrul meu sufletesc şi ca să nu te las singură pe lume cum sunt eu.

  — Tudor ţi-e ca un frate. De ce vorbeşti aşa?

  — Mi-e ca un frate dar nu mi-e frate. Şi nenea Daniel mi-a fost ca un tată, dar nu mi-a fost tată. Tudor azi stă mai mult aici decât la el acasă. Dar, într-o zi, o Irină a II-a sau o Adelă I are să pună din nou, şi pe bună dreptate, contor pe timpul lui, pe relaţiile lui. De câte ori venea la noi, când era-nsurat cu Irina? Când am făcut-o pe Ana, eram femeie-n toată firea, aveam o meserie şi nu se vedeau semnele nici unei căsătorii la orizontul meu îngust. După cum vezi, nici azi nu e coadă de pretendenţi la uşă. Nu mă mândresc că am un copil din flori, dar nici ruşine