nu-mi este, fiindcă n-am făcut un copil nici cu scopul de-a agăţa un bărbat, nici de-a trage vreun folos de pe urma lui, am făcut un fapt de viaţă, m-am legat cu încă o chingă de viaţă. Dacă tu ai face înaintea vârstei mature un copil din flori, n-aş da cu piatra, nici nu te-aş alunga, l-aş creşte şi l-aş iubi, dar fericită să ştii că nu m-ai face. Din moşi-strămoşi, e socotit frumos şi bine să faci copii la casa unui om. E şi practic: împărţi răspunderea cu cineva. E foarte bine c-am stat amândouă de vorba. M-ai făcut să iau o hotărâre, şi foarte repede: îl las pe Pavel s-o recunoască pe Ana.

  — Bravo mie! Uite-aici cum l-am tăiat pe peştică; la cherhana şi nu-l făceau mai frumos!

  Maria aduse florile-n bucătărie, să le schimbe apa: crizantemele-n oala pântecoasă albastră, cu două mănuşi, garoafele-ntr-un vas zmălţuit, cafeniu, şi trandafirii, într-un vas lung, subţire, de-un verde stins.

  — Mamă, care-ţi plac mai mult?

  Sânziana se uită sever la flori.

  — Trandafirii.

  — De ce?

  — Sunt flori distante.

  — Mamă, o sută de ani de-am trăi una lângă alta, sunt sigură că eu am să-ţi spun totul despre mine, iar tu mie – nimic despre tine.

  — Aşa se şi cade. Nici când sunt mici copiii, nici când s-au făcut mari, o mamă nu se dezbracă-n faţa lor.

  — Tu nici la propriu nu te-ai dezbrăcat niciodată-n faţa noastră.

  — Aşa se cade.

  * „Ce bine că nu e lume-n troleibus şi că nu s-a urcat nici un cunoscut. Nu poţi să nu stai de vorbă cu oamenii, fiindcă nu le poţi explica: „Ştiţi, mi-e sunetul catran, nu vă supăraţi, dar n-am chef de vorbă”. Mă doare sufletul după dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, aşa cum m-a durut când aţi murit. Când a murit Mama, atâta durere s-a strâns în mine că n-aş fi crezut să mai fie loc pentru altă durere. Şi, poate, n-ar fi fost, dac-aţi fi murit de moartea „bună” şi strângătoare care ne ia pe toţi. Aţi sfidat-o pe-aceea şi v-aţi inventat una pentru dumneavoastră singur. Nu v-am plâns moartea, v-am plâns disperarea care v-a făcut s-o chemaţi. După ce-aţi plecat, toate vorbele dumneavoastră au alt tâlc.

  Trecea pe plajă un grup de fete superbe, cu nişte petecuţe cât palma în chip de costume de baie. „Ce frumoase sunt! Ce corpuri au!”, am zis eu. „Încă n-am ajuns sensibil la genul şaptesprezece-optsprezece ani, pe care-l numesc 'lăstunii impotenţei' „. Am râs şi m-am uitat ne-ncrezător la el. „Doamnă doctor, sunt mai calde corpurile care-au cunoscut toate experienţele, deci şi maternitatea”. „Mai calde, poate, dar nu la fel de estetice”. „Fetelor de vârsta asta nu le poţi reproşa inutilitatea. Femeilor care n-au făcut altceva decât să-şi păstreze frumuseţea unui trup pe care n-au vrut să-l deformeze cu maternitatea le reproşez inutilitatea, vidul. Detest inutilitatea. Mi-e necaz de femeile care nu-şi preţuiesc singurul avantaj, dar singurul pe care-l au: cel de-a crea viaţă. Mi se par ca un om talentat care-n loc să picteze, să scrie, să facă ceea ce ştie, să sape la darul cu care-a fost înzestrat, stă la cârciumă şi-şi pierde vremea-n pălăvrăgeli sterile, în fleacuri, de pe urma cărora nici sufletul, nici trupul nu se-aleg cu nimic. Pe două femei le-am rugat ca pe Dumnezeu să-mi facă un copil. Niciuna n-a vrut. Dumneavoastră n-a trebuit să vă rugaţi de nimeni ca s-aveţi doi copii. Sunt atâtea femei singure, fiindcă aşa se-ntâmplă, care-ar fi bucuroase sa aibă cu cine face un copil. Eu am avut marele 'talent' de-a iubi femei care, deşi declarau că mă iubesc, pe nimeni nu iubeau mai mult decât pe sine”. „Domnule doctor, îţi iei o răspundere atâta de mare când faci un copil, încât eu am ajuns să-i înţeleg şi pe cei care nu vor să aibă copii. Sunt unii oameni atât de greu loviţi de viaţă înaintea vârstei de-a avea copii, atât de loviţi, că la vârsta entuziasmelor, la vârsta când te mai poţi iluziona asupra oamenilor, asupra vieţii, ei nu mai doresc decât linişte. Deşi sunt mai tânără decât dumneavoastră, am ajuns să-nţeleg pe toată lumea. Afară de josnicie – şi pe-aceea o-nţeleg, dar n-o aprob – înţeleg tot. În 1956, la un liceu din Bucureşti, nişte elevi dintr-a unsprezecea s-au trezit cântând Trei culori cunosc pe lume. Li s-a făcut 'favoarea' să fie doar exmatriculaţi din toate şcolile din ţară, asta pentru că printre ei se afla şi unul din fiii doctorului Daniel Şerban, pe numele lui, Mihai Şerban; iar doctorul Daniel Şerban îngrijea, din fericire, pe vremea aceea, pe cineva extrem de important, Nevasta doctorului Daniel Şerban, doctoriţa Marina Şerban, făcea naveta la Giurgiu, avea amândoi părinţii grav bolnavi, un băiat exmatriculat şi care din acest şoc emoţional făcuse şi diabet, pe care-o să-l aibă cât o trăi. Într-o zi, venind pe la noi – Mama era cea mai bună prietenă a ei – ştiu c-a spus nişte cuvinte care şi-acum îmi trec o răcoare pe şira spinării: 'Smarando, fată, cine nu găseşte cianură la vreme, să facă copii!' „.

  „Ştiu cât a suferit Marina. Lucram şi eu la spitalul din Giurgiu pe vremea-aceea. Ce-i fac băieţii?”. „Mihai e-nsurat cu Myriam, fata profesorului Iancu Stein, are doi băieţi, o căsătorie bună, reuşită. Tudor, colegul meu, divorţat, cu un băieţel adorabil, pe care-l creşte tanti Marina. Cam aşa. Tanti Marina, aparent – bine; ceva însă o roade. E tare dezamăgită”. „E ceva mai vechi. Li se-ntâmplă-adesea celor care mizează totul pe-o singură carte. O femeie fidelă nu se poate-nvăţa cu infidelităţile bărbatului ei, oricât de domneşte s-ar purta el, şi chiar dacă sunt infidelităţi doar la nivel masculin şi nu uman. Dacă Marina ar lua viaţa de la-nceput ar face însă la fel”„.

 

  (Când nenea Daniel avea un amor, Marina-l întreba: „E-adevărat?”, şi el, cum nu ştie nici el să mintă, zicea: „Iartă-mă, da”. Ea-şi lua aşternutul şi se