muta pe canapeaua din hol: „Aşa am învăţat eu la igienă”, zicea ea. Când amorul era pe ducă, nenea Daniel îi spunea: „Ar fi cazul să te muţi în dormitor”. „Mă mut în dormitor”, zicea ea. În popor, se spune că un mutat e jumătate de foc. La fiecare mutat, nu se poate să nu spargi, să nu strici ceva. Şi Marina, din dormitor până-n hol şi-napoi, spărgea mereu câte ceva. Într-o bună zi, şi-a luat aşternutul şi-a trecut în hol, fără ca această mutare să fi fost provocată de nenea Daniel. Foarte surprins, el a-ntrebat-o: „Acum ce ţi s-a năzărit? „În ceea ce te priveşte – nimic. De data asta, iubesc eu pe cineva”. Pe vremea-aceea, aveau amândoi aproape cinzeci de ani. De necrezut cât de ofensat – nu-i bine spus – cât de-ndurerat a fost nenea Daniel. Nu-i venea să creadă. Nu-i venea să creadă că nevasta lui, care de-un sfert de veac ţinea sus steagul unei răbdătoare fidelităţi, nevastă care nu părea preocupată de nimic altceva decât de el, de copii, de casă şi de meserie, se putea-ndrăgosti de cineva într-atât încât să-şi uite-ndatoririle. „Marina, îşi dai seama ce faci?” „Ce fac? Igiena nu-i o ştiinţă unidirecţionată. Fac ce-ai făcut şi tu măcar de trei ori până acum din câte ştiu eu, fără să numărăm „mărunţişul”„. „Marina, dar ai aproape cinzeci de ani!”, „Avem copii, atâţia câţi am avut întotdeauna”. Singura schimbare de aşternut când iubise ea, Marina, o făcuse doar din patul conjugal până-n hol. Mutatul acesta era doar o măsură de igienă morală. Neputându-şi înfrânge scrupulele, jena, şi-o anumită teamă de ridicol, pe care nu se putea să n-o aibă o femeie deşteaptă ca ea, ca debutantă, la aproape cinzeci de ani, în iubiri extraconjugale, se abţinuse de la acest debut. Un amor la cinzeci de ani, când nu se manifestă ca la pisici, cu umblat pe garduri, nu este nici neverosimil, nici ridicol, dimpotrivă, are mult mai multă gravitate decât unul la treizeci de ani, dar el nu poate fi primul în viaţa unei femei. Aşa cum unele fete rămân fete-bătrâne din jena de-a nu se fi culcat cu nimeni până pe la treizeci de ani, tot aşa multe neveste rămân fidele până la sfârşitul zilelor lor din jena de-a-şi permite un prim pas alăturea cu drumul, după patruzeci de ani. În viaţă, ca şi-n meteorologie, multe zile bune se cunosc de dimineaţă. Am admirat totdeauna la Marina felul deschis de-a discuta orice lucru, lipsa temerii de-a strica ceva prin brutalitatea pe care orice sinceritate o conţine. Ştiam de toate aventurile lui Alexandru, mai ales că mă făcea să le simt prin aerul dezgustat pe care-l afişa faţă de aspectele domestice ale vieţii: totul îi puţea acasă. Deşi aceleaşi învăţături mi le dăduse şi mie igiena, ca şi Mariei Şerban, eu, de teama de-a nu strica ceva stricat gata, stăteam cuminte şi răbdătoare-n partea mea de pat, acceptând firimiturile erotice pe care mi le-azvârlea-n marea lui milostenie „stăpânul”. Lipsa brutalităţilor inerente sincerităţii nu mi-a folosit la nimic, decât să văd cum este când îţi calci singur pe suflet, pe-un suflet învăţat cu bocancii cu ţinte care mărşăluiau peste el. Fără să am un suflet din cale-afară de duios, fiind înzestrată cu-o judecată rapidă şi rece, n-am însă nici sufletul tranşant, nici atitudinea pieptişă-n viaţă pe care-o are, şi pe care-a avut-o totdeauna, Marina Şerban. Mie mi-e teamă de discuţii; mai mult decât atât: îmi repugnă să mă cert cu oamenii. În ciuda acestei repulsii, deci fără azvârlirea cărţilor pe faţă, am şters atâţia oameni din inima mea. Şi pe cei mai mulţi nu i-am şters pentru felul cum se purtau cu mine, ci pentru comportamentul lor general. Mi-e imposibil să fac rabat la calitatea umană şi la cea profesională. Nu mă interesează oamenii pe care nu-i pot stima.)

  * „După ce n-am mai auzit împreună câinii-n Giurgiu, viaţa m-a despărţit de Marina. Dar o consider din fondul meu sufletesc activ. Când ne-ntâlnim, ne vorbim ca şi când ne-am fi văzut în ajun. În faţa numelui ei, n-am să pun niciodată cuvântul „fostă”. „Fosta mea prietenă”. Din păcate, acest atribut, acest trist participiu trecut, îl folosesc tot mai des, de la o vreme. Unii dintre aceşti „foşti” au plecat din viaţa mea fiindcă au plecat cu totul din viaţă. Mă gândesc la ei cu drag şi cu nostalgie. Mi se pare şi mai trist să mă gândesc la cealaltă categorie de „foşti”: la cei pe care i-am dat afară din inimă, descoperind că nu meritau locul pe care-l ocupaseră. Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli şi bucăţi vii din tine. Doamnă doctor Hangan, îngrijiţi-vă memoria, fiţi prudentă cu ea”.

  „Domnule doctor Naiculescu, cred că şi dumneavoastră trebuie să vă-ngrijiţi memoria!”.

  „De-aici înainte, memoria mea are de străbătut un drum mai scurt decât a dumneavoastră”.

  „Nu se ştie niciodată”.

 

  („V-aţi uitat grav în ochii mei, fără să spuneţi nimic. Deci, curmarea memoriei dumneavoastră, domnule doctor Naiculescu, era hotărâtă încă de-atunci. Ceva în sufletul meu s-a topit sub privirea dumneavoastră, Nini, Nini!”.)

  * „Vorbeam de singurătate, domnule doctor. Sunt şi oameni care simt singurătatea ca pe-o pavăză, ca pe-o asigurare tous risques. Actualul meu şef de laborator, doctorul Kölönte, un om remarcabil, cred că sunteţi de acord, îşi consideră singurătatea – singurătate voită – elementul esenţial al sentimentului de libertate şi de siguranţă în viaţă”.

  „Mi-am dat seama de forţa asta, singura care stătea la-ndemâna unui copil crescut la orfelinat, mi-am dat seama în şcoală. Pe toţi îi putea ameninţa învăţătorul, mai târziu dirigintele, cu „te spun părinţilor”: pe mine nu. Eu orice-aş fi făcut, orice mi s-ar fi-ntâmplat, pe nimeni n-avea să-l doară de mine. Dintr-un sentiment de frustrare, cum era la-nceput, această absenţă a cuiva căruia să-i pese de mine a devenit o forţă: asta era puterea mea. Pe-acest drum rectiliniu al singurătăţii, am