avut doar o dată o ezitare. În anul trei de Facultate, m-am îndrăgostit de-o fată, crescută şi ea la orfelinat. De ea s-a-ndrăgostit şi-un conferenţiar al nostru. Eu nu-i puteam oferi fetei decât o cameră la căminul de studenţi căsătoriţi. Iar ea, în douăzeci şi doi de ani, se săturase de cămin. Voia şi ea o casă de om şi s-a măritat cu conferenţiarul, şi, spre „bucuria tuturor”, treaba merge bine”.

  „Nu vă pare rău că n-aveţi copii, domnule doctor?”, l-am întrebat.

  „Ideea c-aş putea să mor şi să-i las de mici ai nimănui mă face să nu-mi pară rău. Fac tot ce pot pentru viaţă, doamnă doctor, pentru viaţă în general. V-am expus arta mea „poetic㔄.

  „Orice „artă poetică” are un caracter constatativ, ea nu-ţi poate da reţete. Reţetele sunt prea individualizate. Ferice de cel care, acceptându-şi condiţia, şi-o consideră chiar model”.

  „Doamnă doctor Hangan, nici doctorul Kölönte – om remarcabil, într-adevăr – teoretician, strateg şi tactician al singurătăţii, nu este de fapt un singuratic din convingere. A fost forţat la această convingere. A fost orfan – i-a intrat în oase groaza de orfelinat. A iubit o fată orfană – îngrozită şi ea de cămin, remanentă a ideii de orfelinat din copilăria şi din adolescenţa ei. Dacă fata asta se mărita cu el, singurătatea, ca principiu de viaţă, ar fi pierdut un valoros teoretician: pe doctorul Kölönte. Eu îl consider şi pe el, faţă de singurătate ca principiu de viaţă, „laureat al unui concurs de-mprejurări”, cum zice profesorul Daniel Şerban. Fiecare dintre noi este, mai mult sau mai puţin, un astfel de laureat. Împrejurările şi legea selecţiei naturale funcţionează din gene şi până la mormânt. Tramvaiul, autobusul, coada sunt elementele unei permanente selecţii naturale. Nu eşti în stare să mergi pe scara tramvaiului, într-un picior – viaţa te elimină obligatoriu, daca nu-ţi poţi cumpăra maşină. Apoi, civilizaţia materială îţi oferă mereu elemente la care trebuie să te-adaptezi. Dacă stai deasupra unui magazin alimentar şi nu poţi dormi din cauza frigiderelor lui, care huruie zi şi noapte, dovedeşti o debilitate care-n cele din urmă te duce la neurastenie. Viaţa te va elimina. Nervii tăi trebuie să fie ca plastilina; pielea – ca tovalul: ea trebuie să se-nveţe cu nailonul şi cu detergenţii, aceste două produse care economisesc timp, un fel de ajutor şi de prieten al tuturor oamenilor şi, mai ales, al omului singur. Iar eu nu suport nici zgomotul, nici nailonul. Când mă gândesc că mă-ntorc din nou în Berceni, deasupra frigiderului de la „Alimentara”, pe care-l simt ca pe-o rană în creier, îmi vine să spun: „Ia-mă, vară, cu tine”„.

  „Şi unde-aţi vrea să vă ducă?”.

  „Spre-o vară eternă, spre un ţărm de mare etern. Să mă duc fără urmă… Geo Bogza spunea o dată că dac-ar ajunge la Dumnezeu i-ar aduce două mari învinuiri. I-ar spune-aşa: „Doamne, de ce-ngădui ca atâţia mari poeţi să fie oameni atât de mici?” – una; şi „Doamne, de ce între viaţă şi moarte ne faci să trecem prin starea de cadavru, de ce nu ne faci să dispărem deodată, ca un fum?” – a doua”.

  Prin suflet, mi-a trecut presimţirea că-nvinuirile-acelea, atât de drepte, aveau s-ajungă la Dumnezeu printr-un mesager dornic a i se-nfăţişa mai devreme decât autorul lor.

  * „Doamnă doctor Hangan, v-aţi uitat o clipă la mine de parcă vi s-ar fi-necat toate corăbiile”.

  „Domnule doctor Naiculescu, mi se-ntâmplă din când în când un lucru ciudat: am impresia că trăiesc într-o clipă toate naufragiile – trecute, prezente şi, mai ales, viitoare. Am o ciudată impresie că-ntrezăresc, ca pe-un fulger, toate etapele vieţii mele şi pe-ale vieţii tuturor celor care fac parte din ţesătura vieţii mele. Atunci, îmi vine să cred că suntem nişte fiinţe programate – cum zice nenea Daniel Şerban – care urmăm riguros perforaţiile unei fişe electronice, din care nu putem şti decât itinerarul deja parcurs. Programatorul sau programatorii uită probabil, din când în când, o portiţă deschisă care face posibilă aprehensiunea viitorului. Această ipoteză nu conţine nimic de domeniul supranaturalului. De fapt, numim astăzi „supranatural” tot ceea ce scapă posibilităţilor noastre ştiinţifice de demonstraţie. Deoarece „oricât ar părea de ciudat, dar lumea are un sens”, cum zice Einstein, s-ar putea ca, într-o bună zi, să ajungem să comunicăm cu programatorii, să ne putem tocmi cu ei, să le expunem şi punctul nostru de vedere asupra muncii lor. Aşa cum s-ar întâmpla dacă-ntr-o zi cobaii noştri şi toate animalele noastre de experienţă ne-ar comunica punctul lor de vedere asupra muncii noastre. Dar de această performanţă ştiinţifică – de comunicarea dintre noi şi programatorii noştri – ne-or despărţi milioane de ani-lumină”.

  „Uneori, şi-aici, pe pământ, ne despărţim cu mii de ani-lumină de părerile noastre anterioare. Poate că eraţi prea mică prin '54, pe vremea primei ediţii a unui Mic dicţionar filosofic, dicţionar care definea „chibernetica” drept „pseudo-ştiinţă reacţionară”. Mendel, Weismann, Morgan – nişte escroci, şi tâmpiţi pe deasupra. Ainsi va la vie. Dac-aş putea intra-n legătură cu programatorii ăştia ai dumneavoastră, aş vrea să-mi lămurească nedumerirea mea esenţială în privinţa lumii: cum au putut să programeze omul ca pe-o fiinţă raţională, care se comportă însă iraţional? Vezi războaiele, persecuţiile, absurdităţile de tot felul. Dacă aceşti programatori există, nu sunt în nici un caz infailibili. Înseamnă că se află încă la faza experimentală în privinţa creaţiei lor şi că lumea noastră e doar o schiţă în raport cu opera finită. Ceva făcut cam în dorul lelii. Creierului ăluia electronic care ne-ar fi programat i s-a ars ori i s-a astenizat precis un circuit. Prefer ipoteza materiei ajunsă la un anumit stadiu de organizare, fără intervenţia nimănui”.

  „Şi eu prefer această ipoteză, domnule doctor. Prefer ca după sfârşitul acestei vieţi, în care i-am avut ca for superior pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, să nu mai am şi post-mortem de-a face cu niscaiva programatori justiţiari. Dar posibilităţi sunt multe. Realităţii, care s-ar putea să nu corespundă nici unei ipoteze emise pân-acum, puţin îi pasă însă de speculaţiile noastre: