„Doamnă doctor Hangan, aparţin unei generaţii pentru care culcatul – iartă-mă – era un act final şi semnificativ în relaţia afectivă dintre doi oameni. Acum, a devenit o eventuală premisă a unor şi mai eventuale sentimente. Foarte multă lume trăieşte astăzi ca efemeridele”.

  „Deşi asupra capitolului pomenit am aceeaşi concepţie cu-a dumneavoastră, domnule doctor, înţeleg însă că ritmul vieţii dictează nu numai ritmul biologic al oamenilor dar şi pe cel moral-afectiv: eliminarea tuturor etapelor care despart de scopul „final” este un efect al ritmului contemporan. Să-nveţi cât mai repede o meserie, să ai cât mai repede dovada palpabilă că placi cuiva. Stilul epistolar, ca stil literar şi, mai ales, ca „stil de viaţă”, ca şi scrisul de mână, este „ieşit din uz”. Cine mai scrie astăzi, chiar la maşină, scrisori, când în două minute, la telefon, poţi obţine cât pentru un roman-fluviu? Viteza dă un nistagmus interior. Toate lucrurile se explică”.

  „Iar noi le acceptăm sau nu le acceptăm. Vai de cel care nu le-acceptă! Mă simt grozav de demodat”.

  „Şi eu mă simt demodată, domnule doctor”

  (În timp ce ne uitam unul la celălalt, încercând să prospectăm adâncimea gropii old fashion din noi, mă gândeam cât de fidelă eram acestui „principiu demodat” când era vorba de oamenii esenţiali din viaţa mea şi cât de-n ritm accelerat, sincronizat cu exteriorul, în celelalte relaţii ale mele: „Doctor Hangan Sânziana, 37 ani – un soţ – căsătorie din dragoste după una lună de la cunoştinţă; după doi ani de la divorţ, sub impresia zguduitoare a unei tragedii petrecută-n spitalul de pe Litoral, unde era detaşată – la doua zile de la cunoştinţă, se culcă – să nu fim ipocriţi şi pudibonzi – cu un student; rezultatul: un copil. Impresii: frumuseţe, puritate, amintire evocată cu nostalgie. Tot pe Litoral, la trei ani distanţă, pornind de la un peşte mâncat de doctorul Emil Giurăscu, pe terasă la Costică, peste două luni, se culcă şi cu Emil; cauza reală: curiozitate de ordin moral, aliată cu disponibilitate fizică. Impresii: încercare de iluzionare, cu slabe rezultate asupra psihicului; sentiment de singurătate în doi; nici o clipă un limbaj comun evoluat. Valoare: documentară. Mircea Nicoară, cunoscut după-ncheierea episodului Emil Giurăscu. Mamă-sa, bolnavă la urologie în salonul doctoriţei Marina Şerban. La rugămintea Marinei, Sânziana Hangan îi face bolnavei diverse analize. Bolnava moare la două săptămâni după externarea la cererea ei. Peste două luni de la aceste-ntâmplări, Mircea Nicoară se prezintă pentru a-i mulţumi doctoriţei Hangan. O conduce cu maşina pân-acasă. Ea-l invită – en tout bien, tout honneur – la masă. El o-ntreabă, la plecare, dacă-i dă voie unui bărbat însurat s-o mai vadă. Ea-l măsoară de sus până jos şi-i spune: „Printre oameni, sunt foarte puţini indivizi monogami din vocaţie”. Râd amândoi. La a şasea lui vizită – una pe lună când vine-n Bucureşti în interes de serviciu – o conduce cu maşina până la prietena ei, biochimista Sidonia – Sidi – Puşcaş. „Mulţumesc domnule inginer”. El coboară, îi deschide portiera. Ea-i întinde mâna. El ignoră mâna. O ia-n braţe şi-o sărută. Materializează ceea ce plutea-n aerul dintre ei, de la-nceput. „Dacă-n loc să mergi la prietena ta, Sidi, ai merge-n altă parte?… La colţul blocului, văd două cabine telefonice. Spune-i că nu te duci la ea, fiindcă te-a invitat un bărbat care te iubeşte… Te rog”. Şi bărbatul chiar o iubea”.

  Mircea Nicoară, omul cel mai direct, cel mai eficient, cel mai puţin complicat din câţi cunoştea. Cel mai bun camarad. O plăcere să trăieşti cu un asemenea bărbat, şi mai mare plăcere să trăieşti lângă un asemenea bărbat. „Bine c-am avut tăria să nu-l despart de-o femeie care-l iubeşte, care se chinuie să-i facă un copil. Cât m-aş bucura să aibă copilul ăsta cât mai curând. Prin oricâte dezamăgiri ai fi trecut, oricâte eşecuri ai fi înregistrat, un om ca Mircea te face să vezi că viaţa-n doi, cuplul, e nu numai ceva posibil, dar este chiar ceva ce să-ţi doreşti”.)

  Mama zicea că eşecurile în practica unei ideologii nu anihilează ideologia şi cum convieţuirea-n doi este consecinţa unei ideologii, eşecurile tale în cadrul unuia sau a mai multor cupluri nu anihilează ideea de cuplu. Mircea mi-ar fi fost un bun partener de viaţă. Dac-ar fi fost liber. Oare? Eu sunt o fiinţă sucită. Sufletul meu nu trage la simplu, la necomplicat. Sunt sucită şi atrag oamenii suciţi. Daniel Şerban, care-a pendulat toată viaţa între două femei esenţiale – Marina, nevastă-sa, şi Mama, Mama de care, fizic, l-a despărţit totdeauna umbra Tatei, de Mama şi de mine – ceea ce nu l-a-mpiedicat să iubească şi alte femei, printre care pe-acea adorabilă doamnă doctor Florica Vărbănescu, „dusă de la noi”. „Smarando, ştii ce mă scoate cel mai rău din sărite la Daniel? Că n-a fost una măcar cu care să se fi ţinut şi care să nu-mi placă”, zicea tanti Marina, şi râdea a pagubă. „Pe Florica aş face-o bucăţi. Dar când o-ntâlnesc pe culoar la Clinică şi-i văd ochii ăia de căprioară rănită şi-i mai aud şi glasul ăla frumos cu care-mi povesteşte blând toate necazurile ei, cum dracu' să mă mai supăr? Şi când îmi aduc aminte şi ce-mi povesteşte şi astăzi Daniel din război, îmi spun că oamenii care-au trecut pe firul de aţă atât de precar ce desparte viaţa de moarte, şi-n care numai clipa are valoare, oamenii ăştia şi-au făcut probabil un principiu din a nu respinge bucuria clipei. Doctor fiind, trăieşte tot între două lumi: a vieţii adevărate, al cărei simbol este sănătatea, şi-a bolii, pierdere temporară – uneori definitivă – a sănătăţii, limita precară între viaţă şi moarte. „Minus tunurile, am zile-n spital când mă simt ca pe front, atâtea grozăvii pot vedea”, îmi spune Daniel, câteodată. Nici la mine, la urologie internă, nu e tocmai vesel, la chirurgie e însă şi