mai şi. Mă-ntreb, când am cazuri disperate, cum de-mi mai pasă că mă-nşală bărbatul, care mai şi suferă că mă-nşală, care e, pe de-o parte, ros de remuşcări pentru amărăciunea pe care mi-o pricinuieşte mie, pe de alta – transportat de fericire pentru bucuria pe care i-o face ăleilalte. Şi totuşi, mă supăr – simt cum mă roade nemulţumirea ca un vierme. Şi mai e şi familia asta a lui. Doamne, de n-ar fi Coana-mare şi nebunul de Matei cu Costana lui, cred că mă despărţeam de Daniel. Şi mai rău ca orice e nepăsarea lui pentru părinţii mei. Smarando, să mai am douăzeci de ani, cu un singur bărbat pe lumea asta m-aş mai mărita, cu Iancu”. „Dar el nu te-ar lua, el tot pe Marioara ar lua-o şi tu iar ai fi „constrânsă” să-l iei pe Daniel. Marina, ştii care e buba adevărată? Puritatea ta. Nimic nu este mai intolerant decât puritatea. Dacă o dată, o singură dată, l-ai fi-nşelat pe Daniel te-ai fi considerat chit cu el şi-ai fi văzut şi cum este când înşeli; şi nu numai cum, dar ce înseamnă să înşeli. Poate ca nu e aşa de uşor. Când nu eşti un fluşturatic şi n-o faci din uşurătate, ci dintr-o irezistibilă atracţie către cineva, în timp ce eşti legat, sincer legat, şi-n altă parte, nu poate fi uşor. Pentru un om de caracter, aproape nimic nu e uşor în viaţă. Iar Daniel este un om de caracter. Nici un soţ român nu are însă capacitatea asta de-a „înfia” pe care-o au soţii evrei, chiar când sunt oameni cu totul obişnuiţi şi nu de calitatea lui Iancu. Toate fiinţele, la care cuplurile rămân neschimbate în cursul vieţii, trăiesc mai puţin decât omul şi n-au imaginaţia lui. Iubirea face parte din mecanismul cunoaşterii, iar dorinţa face parte din mecanismul iubirii, deci este subsumată mecanismului cunoaşterii. Cunoaşterea unui om este ca şi cititul unei cărţi. Îţi place-un autor, îl reciteşti. Asta nu te opreşte să citeşti şi alţi autori, fără a-i deveni „infidel” celui preferat. Teoretic, lucrurile se-aliniază-n ecuaţii foarte simple: practica sufletească şi cea fizică le complică însă îngrozitor! Cum oamenii nu sunt perfecţi, când îi judecăm trebuie se le punem pe un plan calităţile, pe celălalt – defectele şi să vedem care trage mai greu. Apoi, c'est ŕ prendre ou ŕ laisser. Iar Daniel e de luat, nu de lăsat. Fidelitatea e-atât de corozivă! Te-nţeleg pe tine, îl înţeleg şi pe el, le-am înţeles şi pe ele. Şi iar ne-ntoarcem la povestea cu rabinul: „… şi tu ai dreptate…”„. „Smarando, mare teoreticiană a amorului eşti tu! Cu practica însă stai slab de tot”. „Teoreticienii se concentrează asupra ideii, n-au timp să şi practice. Când înţelegi mecanismele umane care, cu excepţia anumitor subtilităţi, sunt înscrise în tot ce e viu, azvârli vanităţile, una câte una, ca pe nişte pietre care ţi-ar îngreuna buzunarele. În timp ce pentru Daniel tu eşti persoana numărul unu, aureolată de toate calităţile şi de sentimentul culpei lui faţă de tine, tu, cu puritatea ta, îl rozi ca un acid şi, fără să-ţi dai seama – în timp ce el rămâne mereu lângă tine – tu te-ndepărtezi şi te-nstrăinezi de el. Ăsta este pericolul major care ameninţă doi oameni cu linii de comportament deosebite chiar şi-ntr-un singur punct de vedere”. „Smarando, dacă mă gândesc bine, cred că tu eşti cea mai deşteaptă femeie, pe care-o cunosc…”. „Nu ştiu cât sunt de deşteaptă, ştiu însă cât de-adâncă e privirea mea în sufletul oamenilor”.

 

  (Mario Sidalgo fusese singurul „autor” pe care Mama-l citise, fără a-i deveni infidelă lui – Daniel Şerban. Daniel Şerban, pe care-l iubise toată viaţa, despărţiţi fizic de umbra Tatei. Mario Sidalgo fusese elementul care le-adusese eliberare, destindere şi egalitate morală. Mario Sidalgo fusese singurul bărbat care-l făcuse pe Daniel Şerban să afle şi el ce era gelozia. Iar Marina, care ştia că Daniel o iubea pe Smaranda, nu-i reproşase niciodată această iubire. Deci, oricât de deşteaptă era Marina Şerban, geloasă era însă ca toată lumea: pe cel mai efemer element al iubirii – pe orizontalitatea ei.)

  * „Smaranda a fost omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume”.

  „Nene Dal, Mama a fost omul pe care l-ai iubit cel mai mult, nu femeia pe care ai iubit-o cel mai mult”.

  „Într-o bună zi, ai să-nţelegi, Sânziana, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de-această poziţie esenţial umană. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile… E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire. Ne amintim, după ani şi ani, gândurile despre cineva iubit, cu tot mecanismul care le-a declanşat, în timp ce ne este imposibil să reţinem o senzaţie, una singură, sau vibraţia ei. Ai să vezi…”.

  „Am şi văzut, nene Dal. Suntem vii cu-adevărat doar cât creştem. Apoi, murim încetul cu-ncetul, împlinindu-ne, cocându-ne, scuturându-ne. Iubirea e vie doar cât creşte, cât e boboc. Floarea ajunsă la maturitate, la-mplinire, se ofileşte, se scutură. Repetăm veşnica ciclicitate a materiei care, în perfidia ei superior organizată, ne-nvăluie nouă, oamenilor, nepieritoarele ei mecanisme în mantii vaporoase, care-acoperă schemele fixe ale unor prozaice roţi dinţate – măşti cărora le spunem sentimente”.

 

  (De când Mama „a plecat de la noi”, nenea Daniel îşi revarsă asupra mea toată nevoia lui confesivă – de fapt, nevoia de-a avea un permanent spectator al gândirii lui, spectator comprehensiv, participant şi, mai ales, afectuos. Fără să vreau, compar sinuozităţile acestui suflet complicat, cu unghiurile drepte ale sufletului lui Mircea. Deşi pe nenea Daniel îl ştiu de când mă ştiu pe lume, şi mai are şi dezavantajul