de-a-l fi iubit toată adolescenţa – dezavantaj, căci cu nici o fiinţă nu suntem mai nemiloşi decât cu cei pe care-am încetat să-i iubim – îmi dă totdeauna o stare de-ncântare superioară, mă predispune la visare. Nu l-aş da pe nimeni. Doctorul Vladimirescu, doctorul Nini Naiculescu, dumneavoastră, domnule doctor Murgu, faceţi parte din aceeaşi familie spirituală cu Daniel Şerban, în sufletele voastre zonele de lumină orbitoare alternează cu clar-obscururi, cu estompări pline de mister, iar sufletul care se-aventurează pe cărările de filigran din sufletele voastre se-nvăluie şi el în flu-ul acestor zone de incertitudini, de căutări, de sete de absolut. Sunt momente când uit că Mama şi dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, aţi murit. O permanenţă spirituală nu ţine seamă de absenţa fizică. Daniel Şerban, Gheorghe Vladimirescu, Nini Naiculescu, dumneavoastră, domnule doctor Murgu, păreţi unghiuri ale unei singure feţe. Mă atrag oamenii complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cât sufletul tău intră mai profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai poţi închipui.)

  * „Cu câtă atenţie am umblat şi umblu cu oamenii importanţi pentru viaţa mea, cu oamenii cu care-aş fi ajuns, ori aş ajunge, la situaţii grave. Cu cei pe care i-am ferit şi-i feresc de ceea ce cred eu că nu trebuie să facă. Nenea Daniel m-a tratat ca pe copilul prietenului său mort. Singura fisură faţă de el a fost, atunci, în mansarda din Cercului, când m-am aruncat plângând la pieptul lui. Nu mă-ndoiesc de interpretarea pe care-a dat-o el izbucnirii aceleia. Formal, ea nu era univocă însă. Cu doctorul Gheorghe Vladimirescu m-am purtat explicit, dar am acceptat renunţarea, l-am ferit de greşeală. Dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, dumneavoastră m-aţi ferit de agravarea stării dintre noi. Vă purtaţi ca şi când nimic n-ar fi fost, cu toate că, fără să vreau, am aflat că era. V-am întâlnit pe culoarul din faţa camerelor din căsuţa administraţiei, unde stăteam noi, medicii detaşaţi la sanatoriul de pe Litoral. V-am invitat să beţi o cafea. V-am lăsat în cameră şi-am plecat la bucătăria din extremitatea culoarului. Când m-am întors cu cafeaua, eraţi pe balcon. La-nceput, am vrut să vă strig, fiindcă nu vă vedeam. Pe culoar era semi-întuneric. V-am căutat din ochi în cameră. Mi-am îndreptat privirea spre balconul luminat puternic. La-nceput, n-am înţeles ce făceaţi; deşi vedeam, n-am înţeles. Îmi mângâiaţi lenjeria-ntinsă la uscat, o mângâiaţi cu gestul recules şi meditativ cu care un bibliofil răsfoieşte o ediţie rară. Apoi aţi strâns-o la piept şi v-aţi îngropat obrazul în ea. Am închis ochii şi, peste gestul dumneavoastră, s-a suprapus o bluză de chirurg, frângându-se peste patul meu; alte buze-mi sărutau perna. Am aşteptat până v-aţi aprins ţigara. Am trântit uşa ca şi când atunci aş fi intrat.

  — Iertaţi vă rog intrarea asta intempestivă, am zis eu cât am putut de firesc. S-a făcut curent. Iertaţi vă rog şi decorul ăsta „modernist”. Nu v-aţi încurcat în el? am adăugat, începând să strâng rufele de pe sfoară.

  M-aţi privit absent şi mi-aţi răspuns într-un târziu când nu mai aşteptam răspuns.

  — M-am încurcat…”.

 

  (După-amiaza, pe plajă, mi-a povestit cât o iubise pe fosta lui nevastă, care-l considera un ratat. În vreme ce colegi de-ai lui, care nu terminaseră Facultatea cu 10, ca el, care nu citeau şi nu-nvăţau zi şi noapte, ajunseseră profesori, directori de spital, şefi ai unor clinici importante, el ce era? Un obscur medic de laborator, medic primar, ce mare scofală! Deşi o iubea, îşi făcuse bagajul, şi, un an jumătate dormise pe-o masă-n laborator, până primise garsoniera de-acum, situată deasupra unui frigider, „în judeţul Ilfov”. Când avea optsprezece ani, îi murise mama. Taică-său, pe-atunci în vârstă de cinzeci de ani, nu ştiuse cum să se descotorosească mai degrabă de singurul lui copil. Cuprins de-un juvenil elan de „libertate”, la care asociase şi-un număr de pipiţe, deşi băiatul luase cu 10 examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Bucureşti, părintele iubitor îl transferase la Facultatea din Cluj, fiindcă nu era deloc rău ca un copil să-nveţe să se descurce şi fără familie.

  — Şi-am învăţat să mă descurc şi să-l urăsc. Doamnă doctor Hangan, nu cred că poate fi ceva mai rău pe lume decât s-ajungi să-ţi urăşti sau să-ţi dispreţuieşti părinţii. Sufleteşte, este echivalentul unei cocoaşe sau al unui picior mai scurt. Orice-ai face, de asta nu te mai poţi vindeca. Am plecat în viaţă cu un suflet coclit.

  Privit din profil sau când ţinea ridicat chipul lui prelung, cu trăsături nete, acviline, avea o distincţie distantă. Barba, tăiată colier, căruntă, gâtul, un pic prea lung pentru statura lui – mijlocie – şi mai ales ochii alungiţi, căprui cu puncte verzi, privirea, în care se citea canonul întoarcerii permanente în sine însuşi, îi dădeau aerul mistic pe care-l au toate portretele de bărbaţi ai marilor spanioli, pe care-atât de bine-l redase Matei Şerban, în portretul pe care i-l făcuse doctorului Naiculescu, în urmă cu vreo doi ani. Nini Naiculescu era una dintre puţinele fiinţe pe care nenea Matei le tolera-n jurul lui. Toată lumea care văzuse portretul strigase „El Greco”. Nenea Matei, posac, strigase şi el, şi, la drept vorbind, nu numai din spirit de contradicţie: „Nici un El Greco, domn'e, Zurbarán!”.)

  — Nu vi se pare cunoscut apusul ăsta? Nu seamănă cu… aţi spus dumneavoastră cu ce…

  — Cu Amurg de Matei Şerban?

  — Văd că avem aceleaşi „lecturi”.

  — Domnule doctor Naiculescu, ştiţi că nenea Matei s-a-nsurat acum două săptămâni?

  — Sunt detaşat aici de trei săptămâni, aşa că această mondenitate incredibilă mi-a scăpat. Şi cine este fericita şi temerara aleasă? Cine se-ncumetă să-i îndure ţâfnele, hachiţele, trântelile, pufnelile, huiduielile?

  — Costana, care i le-ndură de treizeci de ani.