El ar fi luat-o mai demult, fiindcă e singurul mod de-a se plăti faţă de ea. Consilierii „morali” ai lui nea Matei, Coana-mare, Dumnezeu s-o ierte, şi Mama l-au aprobat. Ele de altfel îi sugeraseră mai demult se se-nsoare cu ea.

  „Aştept s-apună „familia regală” Şerban-pčre, ca să nu se spună că i-am ucis eu cu vreun infarct, vestindu-le o căsătorie „morganatic㔄.

 

  (Costana, vară de-a doua de-a Mamei, din partea Maicăi, venise fată-n casă la Matei Şerban, după divorţul lui de nevastă-sa dintâi, profesoara. Venise la douăzeci de ani şi nu mai plecase. „Cui să-l las, verică?”. Se-ntreba ea retoric faţă de Mama. De prin '50 şi până prin '60 şi ceva, pe când Matei Şerban era „decadent şi putrefact”, pe când – după ce vânduse partea lui de moştenire de la Coana-mare, bijuterii, mobilă, covoare – pentru a agonisi un ban de culori, căra pe la lume butelii de aragaz cu o bicicletă cu ataş şi făcea injecţii, Costana mergea cu ziua ca ei doi să aibă ce mânca. Pleca totdeauna de-acasă cu nişte borcănele cu capac şi, din tot ce mânca pe unde mergea cu ziua, punea de-o parte şi pentru „domnu' Matei”. Toate-ncercările lui Matei Şerban de-a o face să plece de la el fuseseră zadarnice. „Nu plec, domnu' Matei. N-a murit nimeni de foame, n-om muri nici noi. Las' că vine ea şi vremea dumitale!”. Seara, când se-ntorcea ruptă de la lucru, Matei o aştepta cu masa pusă, cu patul făcut, cu patul ei, căci niciodată nu dormiseră-n acelaşi pat.

  — Vino, Costană, să-ţi arăt ce-am făcut azi.

  Cu mâna la gură, ceea ce pentru omul de la ţară-nseamnă adâncă meditaţie, Costana se uita la ce pictase domnu' Matei, ca la Maica Precistă. Ar fi stat ceasuri să se uite-aşa, dacă domnu' Matei n-ar fi trezit-o cu câte-o-ntrebare:

  — Ei, ce zici?

  — Domnu' Matei, dac-ai da ici cu mai mult galbin?

  — Unde dracu'? sărea Matei Şerban, pus pe ceartă, ca totdeauna.

  — Ici, zicea Costana, şi-i arăta cu degetul fără s-atingă pânza.

  Fără să zică nici da nici ba, domnu' Matei – după ce se uita lung la tablou – punea totdeauna „galbinul” cerut de Costana.

  — Costana e cel mai competent critic pe care-l cunosc, zicea el.

  Şi nu glumea.

  Ne-ntrebată, Costana nu se dădea niciodată cu părerea.

  La un moment dat, lui Matei Şerban îi venise un chef să facă portretele neamurilor şi pe-ale prietenilor lui. Dintre portretele astea, pe-al Mamei îl ţine-n faţa patului.

  — Când mor, îţi rămâne ţie, Sânziana.

  Când pleacă din Bucureşti, am aflat de la Costana, ia portretul Mamei cu el: Leonardo şi Gioconda!

  — Ce zici, Costana? o-ntrebase nenea Matei, plimbând-o prin faţa portretelor lui de familie.

  — Domnu' Matei, dumitale nu prea-ţi sunt dragi ăi bătrâni, domnu' Sică şi cu coana Luţa, iar pe domnişoara (doamna Serafiotti, fostă domnişoară Şerban) ai făcut-o ca pe-o gaie.

  Costana se numără printre puţinii oameni pe care Matei Şerban îi respectă şi printre şi mai puţinii la care ţine. Domnul Sică şi coana Luţa Şerban muriseră. Matei Şerban, fostul „decadent şi putrefact” devenise „marele” Matei Şerban, un nume în ţară şi în lume. „Las' că vine ea vremea dumitale”, îi proorocise Costana. Vremea venise. Costana trebuia răsplătită pentru anii când îşi rupsese de la gură ca să-i aducă şi lui mâncare-n borcan, pentru o viaţă de credinţă pură.

  — Costana, spune tu drept, de ce faci tu toate astea pentru mine?

  — Mi-e drag ce faci, domnu' Matei. Când spăl, când mătur, când frec parchetul pe la lume, mă gândesc: ce-o mai face domnu' Matei acuma? Ce-oi găsi deseară pe pânză? Şi iote-aşa trece vremea mai uşor şi pentru mine. Mă uit la dumneata cât stai cu pânzele-astea. Parc-ai zidi o casă. La-nceput, nu e nimic, şi pe urmă se ridică păreţii, se pune coperişul. De-aia stau aici, să ştii.

  — Costana – asta e „o viaţă pentru o idee!”, zice nenea Matei. Ceea ce nu-l împiedică să-njure de toţi dumnezeii când e nemulţumit de ceva, de faţă cu „viaţa pentru o idee”, ea fiind totdeauna vinovată de tot ce pierde, uită sau rătăceşte el. Costana e de fapt singurul om care nu pune deloc la inimă, dar deloc, firea omului Matei Şerban. Când îi spusese că vrea s-o ia de nevastă, mai întâi Costana rămăsese ca trăsnită. Făcuse apoi o cruce mare şi-o mătanie.

  — Doamne, domn'e Matei, io zic că ţi-a luat Dumnezeu minţile!

  Pentru prima oară-n viaţa ei, Costana-i telefonase doctorului Daniel Şerban, de la un telefon public.

  — Domnu' Daniel, eu cred că nu-i a bună cu domnu' Matei.

  — Ce s-a-ntâmplat? se-alarmase Daniel Şerban.

  — Nici nu-mi vine să-ţi spui. Vrea… vrea să se-nsoare cu mine. Dumneata m-auzi?

  — Foarte frumos din partea lui.

  Mama, „verica Măndiţa”, o hotărâse.

  — Aba, Măndiţă, şi cum să mă-mbrac eu? M-aş duce-aşa, cum umblu eu, da' nu vreau să-l fac de râs. Dacă mă-mbrac şi eu ca cocoanele, zic şi eu „da” acolo şi nu bagă nimeni de seamă.

  Mama-i făcuse rochia de „mireasă”, îi cumpărase pantofi, ciorapi, un lastex, geantă, mănuşi. Totul, după gustul ei. Îi făcuse un coc frumos, o pusese să meargă vreo două ceasuri prin casă-mbrăcată „mireasă”, ca să se obişnuiască şi ea.

  — Să mai stau niţel, Măndiţă, că năduşesc şi stric ţoalele.

  Matei Şerban o lua acum peste tot cu el, în toată Europa, în cele doua Americi. Costana umblă-mbrăcată precum cucoana cea mai autentică şi se poartă tot aşa. Când o-ntreabă cineva româneşte câte ceva despre artă, literatură sau mai ştiu eu ce, răspunde foarte firesc: „Nu ştiu, domnule (sau doamnă), eu sunt o femeie simplă, de la ţară”. Toată lumea crede că-i o glumă. Când o-ntreabă cineva-ntr-o limbă străină îi roagă pe domnu' Matei să traducă răspunsul: „Domnu' Matei, te rog spune-i dumneata că eu sunt