femeie de la ţară, sunt servitoarea dumitale de-o viaţă”. Şi domnu' Matei traduce cuvânt cu cuvânt. Acasă, nu apare-n faţa nimănui. Strecoară o mână, cu-o tavă, prin uşa-ntredeschisă: „Domnu' Matei, am adus o gustare”.

  — Le mariage blanc, ăsta e de mine. Costana şi cu mine – le mariage blanc-lys.

  Pe doctorul Nini Naiculescu îl cunoscuse prin cumnată-sa Marina, de pe vremea „clinilor din Giurgiu”. Nini Naiculescu îi aducea, îi trimitea culori, pe vremea borcanelor cu capac şi-a bicicletei port-butelii.

  Matei Şerban, cam mână-spartă de felul lui, când era vorba de tablouri făcute de el, era de-a dreptul avar. Degetele de la mâini erau prea de-ajuns pentru-a număra tablourile pe care le dăruise vreodată cuiva.

  Apusul, dăruit Mamei; Ţărani la cină – lui nenea Daniel; Răsărit în pădure – Coanei-mari; Păunul – părinţilor lui; Crăiţe – lui Mihai, nepotu-său; Sara pe deal – lui Tudor; El Desdichado – lui Nini Naiculescu: un tablou simbolic, înfăţişând un trandafir cu lujer nemăsurat de lung – o floare austeră, mistică şi-ndurerată, un portret-floare al marilor spanioli.

  — Când mă uit la trandafirul ăsta, îmi vine să plâng, zisese Costana, uimindu-l pe Matei Şerban.

  Atunci, pe plajă, ne-a apucat seara vorbind despre nenea Matei).

  * „„Ce rochie frumoasă aveţi”, aţi spus dumneavoastră în timp ce-mi încheiam nasturii rochiei de plajă, pregătindu-mă de plecare.

  — Costă treizeci şi şase de lei. Eu sunt propria-mi casă de mode.

  — E-atât de cochet făcută că poate concura cu „Balenciaga”, cu „Chanel”.

  — Cu toată haute cutura! Singura mea cochetărie este să fiu spălată, curată şi curat îmbrăcată.

  — Cochetăria omului echilibrat. Prea multă grijă pentru propria persoană, ca şi avida acumulare de bunuri sunt semnul unei mari nemulţumiri, acoperă sentimentul inutilităţii; uneori – pe-al singurătăţii. Dacă râcâi doar un pic poleiala unei cochetării exagerate – mă gândeam la persoanele inteligente – sau a setei de acumulare, dai de amărăciune.

  — Prietena mea, Sidi Puşcaş zice-aşa: „Când ai să mă vezi coafată, machiată, manichiurată, îmbrăcată ca de dus la vedere sau ca de pus în raclă, să ştii că sunt cu moralul la pământ. Coafeza mea îmi spunea mai deunăzi: 'Pe vremuri, se coafau numai cucoanele. Azi, se coafează toată lumea. Cele mai multe femei se coafează când le bate bărbatul, ori când li se-mbată, ori când le-nşeală. Atuncea zic şi ele: Ei, fir-ar a dracu' de viaţă, măcar cu-atât să m-aleg şi eu!' „.

  — Câtă dreptate are coafeza asta – La Rochefoucauld! Ca orice om care face trotuarul condiţiei umane, cum zice Marina Şerban despre medici, a ajuns şi ea să desprindă morala unei fabule căreia-i este martoră-n fiecare zi.

  Mi-aduc aminte că m-a trecut un fior de tristeţe. În mijlocul unei convorbiri sau al unei tăceri cu dumneavoastră, mă trecea, fără motiv imediat, câte-un fior de tristeţe.

  După masa de seară, ne-am mai plimbat pe faleză, apoi, ne-am întors la sanatoriu. Era pustiu. Toată lumea se dusese la televizor. Am ajuns în dreptul camerelor noastre, care se aflau faţă-n faţă. Am rămas nehotărâtă-n mijlocul culoarului. Brusc, v-am văzut în lumina puternică a dimineţii, în balconul camerei mele. Nimeni până atunci nu-mi sărutase lenjeria. Eram o femeie singură. Fusesem totdeauna o femeie singură. Căsătoria mea se desfăşurase sub semnul unei terne domesticităţi care nu cunoscuse gesturile. Pentru o femeie, mai ales singură, gingăşia este simţită ca o stare acută. M-am uitat în ochii dumneavoastră şi-am aşteptat un semn.

  — Doamnă doctor Hangan, îmi îngădui să vă dau un sfat. Nu angrenaţi niciodată în viaţa dumneavoastră cauze pierdute. Niciodată.

  „R”-ul dumneavoastră, rostit foarte apăsat, sunase ca un lanţ care se-ncolăceşte pe-un butuc.

  M-a trecut iară fiorul de tristeţe, ca un impuls primit de la un emiţător străin.

  Dumneavoastră ne-aţi ferit de agravarea stării dintre noi – nu a noastră, ci dintre noi – o stare-ntinsă-ntre doi oameni, ca o punte-ngustă peste-o prăpastie.

  Apoi, la Bucureşti, telefoane care-ncepeau totdeauna cu: „Omagii”. Pe urmă, scrisoarea: „Doamnă doctor Sânziana Hangan, Gândiţi-vă că vara m-a luat cu ea. V-aduceţi aminte cum spuneam: 'ia-mă vară cu tine'? Vela s-a rupt demult. Acum e doar momentul strângerii ei metodice.

  Am trăit multe veri. Niciuna atât de frumoasă ca cea din urmă.

  Strângându-mi vela, mă gândesc la un balcon de astă-vară.

  Merci pour le bonheur que vous m'avez donné.

  E mai uşor să fii patetic într-o limbă străină. Dacă ar putea să fie şi o limbă străină pentru plecările definitive…

  Merci pour le bonheur que vous m'avez donné. Sânziana, ştiai, nu-i aşa?

  Merci pour le bonheur que vous m'avez donné.

  Primeşte această treime din partea prietenului tău care nu suporta nici zgomotul, nici nailonul.

  N. N.”

  Am să uit vreodată scrisoarea asta? Mă trezesc spunând-o cel puţin o dată pe zi. Am început s-o psalmodiez ca pe-o litanie, fără întristare, fără suspin. Îmi spun mereu: „dacă aşa aţi vrut dumneavoastr㔄.

  Pe banca de lângă mormântul Smarandei Hangan, stătea Tudor Şerban.

  — Am trecut cu mama şi cu tata pe-aici, îi spuse Tudor în loc de salut.

  — Mneaţa.

  — Stai aici. Mă duc eu s-aduc apă.

  Sânziana lăsă florile pe bancă şi citi, ca totdeauna, inscripţia de pe cruce. „Doctor Gheorghe Hangan, căzut pe front… Smaranda Hangan…”. „Asta a rămas de pe urma voastră. Şi eu. Iar de pe urma ta, Mamă, şi registrele-acelea pe care am voie să le citesc abia peste opt ani, să le citesc şi eventual să le public, „dacă vreo editură o să le vrea”, cum zici tu”.

  Parastasul se terminase. Sânziana şi cu Tudor mergeau încet pe-o alee, în urma lui Daniel şi-a Marinei Şerban, care stăteau de vorbă cu nişte cunoştinţe de-ale lor.

  — S-a-ntors Irina. A fost aseară pe la mine. Sânziana, vreau să-ţi cer un sfat.

  — Cere-mi.

  — Irina vrea să se-ntoarcă la mine. Ce mă sfătuieşti? Să mă-mpac cu ea?

  — Dacă poţi, împacă-te.