— Tudore, depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te-mpaci. Faptul că partenerul tău, la un moment dat, ţi-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te oprească să te-mpaci. Aici n-ai de-nfrânt decât un orgoliu de natură mai mult socială. Dacă însă omului cu care vrei să te-mpaci îi găseşti uman nişte defecte pe care nu i le poţi tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticeşti oala.

  — Dacă, să zicem, Alexandru Bujor ar vrea să se-ntoarcă la tine, ai accepta?

  — Dacă tu mi-ai făcut o confidenţă, să-ţi fac şi eu una: n-ai să crezi, dar ieri m-a cerut de nevastă!

  — Şi?

  — Şi-am zis „pas”. Nu-i vorba de orgoliu de femeie părăsită, care se ţine băţoasă ca să-i arate „dumnealui” că aşa şi pe dincolo. Nu. Alexandru Bujor nu mă mai interesează. Dacă eu aş fi fost scriitoare, un milion să-mi fi dat cineva şi n-aş fi semnat unele scenarii de filme şi chiar şi ultimele două cărţi ale lui Alexandru Bujor. Eu accept ca un om să nu ia-n serios multe lucruri: profesia şi copiii însă – nu. Cine e artist n-are voie să pună bunul-trai mai presus de artă. Dacă-şi bate joc de-acest dar în stare să-nfrunte moartea şi timpul, nu mă mai interesează. De Alexandru Bujor mă desparte concepţia de viaţă. Doi oameni cu concepţii de viaţă diferite nu pot forma un cuplu. Asta trebuie să-ţi fie clar. Cuplu ne-nsemnând doi oameni de sex opus, „capabili” să se reproducă, trăind sub acelaşi acoperiş şi culcându-se din când în când unul cu celălalt, că aşa se-ntâmplă şi la păsări şi la flori. Ţi-am expus „arta mea poetică”. Ŕ bon entendeur, salut!

  — Sânziana, deşi totdeauna te-ai purtat impecabil cu Irina, am bănuit că nu-ţi place. Aş vrea o dată, acum, să-mi spui deschis ce crezi despre ea.

  — Tudore, îţi dau un sfat pe care nu mi l-ai cerut: în comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre-acel cineva. De fapt, asta faci de când te ştiu. Acum, simţi însă nevoia ca eu să-ntăresc părerea ta despre Irina sau să ţi-o infirm. Ar fi mult mai bine să n-o ştii. Şi dacă te-mpaci, şi dacă nu te-mpaci cu ea.

  — De ce?

  — Tudore, din practica mea psihologică de până acum am observat că şi cei mai deştepţi dintre noi aşteaptă totuşi să le spui ce vor ei s-audă şi nu ce ai tu să le spui cu-adevărat.

  Tudor îi sărută mâna.

  — Vrei să mă mituieşti sau s-o iau ca recunoaştere a „înaltei mele psihologii”?

  — Ia-o ca pe-o mită. Spune-mi, ce crezi despre Irina?

  — Pe urmă, când ai să te-mpaci cu ea, are să-ţi vină foarte greu să te mai uiţi în ochii mei, şi-ai să-ncepi să mă eviţi. („Şi Mihai mă evită, dar din cu totul alt motiv”.) Ca „uvertură” la părerea mea despre Irina, am să-ţi spun ce-a zis Mama când a cunoscut-o: „Nu se potriveşte cu Tudor, cum nu te potriveai nici tu cu Alexandru”. Am întrebat-o de multe ori pe Mama cu cine dintre cunoştinţele noastre credea ea că m-aş fi potrivit. A refuzat totdeauna să-mi răspundă. Şi-acum, să atacăm tema. Irina este tipul de arivist de categoria a II-a. Cel care vrea să-ajungă prin intermediari: mamă, tată, fraţi, surori, neamuri, relaţii, căsătorie. Arivistul de gradul I este cel (cea) care pune propriul cur la bătaie. Dă din coatele lui, trage el sforile, pupă personal, mă rog, se străduieşte omul. Cei din categoria a II-a sunt mai puţin curajoşi, mai puţin hotărâţi şi mai economi cu propria persoană. Etica lor fiind însă la fel de laxă ca şi-a celor din categoria I.

  („În gura Sânzienei „fondul principal de cuvinte” sună totdeauna foarte academic. Îl foloseşte în fraze elegante, şi-l rosteşte pe-un ton elevat. Nimic nu sună vulgar în gura ei. Ca şi Staicu, foloseşte „cuvinte grele” ca pe-o marcă de dispreţ. Staicu-i înjura pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu pentru a-şi manifesta scârba faţă de ei şi nicidecum în accese de nestăpânire. Sânziana este cea mai interesantă femeie de vârsta mea, din jurul meu”.)

  — Irina s-a măritat cu tine pentru ceea ce-şi închipuia că avea să facă din tine: un ambiţios, un vânător de titluri, de situaţii şi, mai ales, de bani. Când şi-a dat seama că s-a-nşelat, că eşti un aluat cu prea multă făină ca să te-ndoi ca plastilina, şi-a-ndreptat privirile către ce i s-a părut „ocazia” vieţii ei: doctorul Iordache. Spre deosebire de ariviştii de rând, pe Irina o apucă, din când în când, nişte accese de inimă-albastră. Suferă de permanenta nemulţumire a omului nehotărât, a celui care nu ştie exact ce vrea de la viaţă. Mulţumită sau nemulţumită, eu, de exemplu, ştiu ce vreau pe lumea asta: corectitudine, acord cu propria conştiinţă, viaţă simplă şi dreaptă. Îmi reuşeşte, nu-mi reuşeşte – ştiu însă ce vreau. Eu pot să spun că motive de fericire n-am avut niciodată. Am ajuns însă la o seninătate şi la o-mpăcare, mai ales după ce din viaţa mea a plecat Mama. O mare durere-i aduce-aceluia-n stare să-nveţe o privire mai înţeleaptă asupra vieţii, detaşare şi seninătate. De câte ori vin aici, îmi spun „încă un an şi-un vis şi-un somn”, şi ne-ntoarcem iar printre minerale.

  („Cât m-aţi durut şi dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu… Dac-aţi putea să mai ştiţi cât de rău îmi pare că n-am stat niciodată de vorbă cu dumneavoastră ca la Judecata de Apoi. Aşa, aţi plecat fără să ştiţi ce-aţi însemnat pentru mine”.)

  — Tudore, iartă-mă că-ţi vorbesc despre mine când nu despre asta „e vorba-n propoziţiune”. Şi când suntem foarte deştepţi nu putem să nu raportăm tot universul la noi! Tudore, ce are Irina cel mai rău în firea ei, mai rău şi decât parvenitismul şi decât abilitatea de-a se strecura prin viaţă,