— Da, spuse Judith furioasă. Exact. Nu accept aşa ceva, stilul ăsta al său de viaţă. Nu accept când un bărbat îşi părăseşte pur şi simplu nevasta după treizeci de ani de căsnicie şi mai numeşte asta şi pioşenie. Niciodată nu o să accept aşa ceva.

— Poate priveşti situaţia prea simplist, replică Yehoshuah. Poate existau lucruri care nu au mers în această căsnicie a părinţilor noştri şi poate a aşteptat de dragul nostru să facă pasul care s-ar fi impus de mai de mult. Gândeşte-te la perioada în care aveai şapte sau opt ani, cât de des...

— Şi atunci, de ce nu-i acordă divorţul? Dacă tot o părăseşte, măcar ar putea să-i dea o şansă să înceapă o viaţă nouă. El însuşi a făcut asta.

— Tradiţia obligă...

— A, tradiţia! Iat-o din nou, tradiţia! Sfânta tradiţie! Aici sunteţi la fel, tu şi cu tata. Voi nu vă rugaţi la Dumnezeu, ci vă rugaţi la tradiţie. Vreau să-ţi spun ceva: Mi-e îmi stă în gât tradiţia asta a ta, care nu înseamnă altceva decât că vă faceţi sclavii unor oameni care au murit de mii de ani!

— Tradiţia este ce a ţinut poporul nostru unit timp de mii de ani.

— O, asta era? Mă cutremur de veneraţie. Şi ce preţ plătim pentru aceasta, eu şi cu tine şi oricare în această ţară? Ca un blestem stă pe noi, această tradiţie onorabilă, ne obligă la amintiri, amintiri atât de multe încât uităm din cauza aceasta propria viaţă. Nu-i aşa? Cât timp a trecut de la exod? Trei mii de ani? Probabil că au fost foarte şmecheri pe vremea aceea strămoşii noştri care au rătăcit patruzeci de ani prin deşert în căutarea pământului făgăduinţei. S-au ajutat construind colibe din frunze de palmieri şi când trebuia mâncau pâinea nedospită şi probabil că atunci aceasta era o soluţie la îndemână. Dar de atunci? De atunci trebuie să construim de Succot colibe din frunze şi de Pessach să mâncăm pâine nedospită, după trei mii de ani, an de an, încontinuu până la sfârşitul tuturor timpurilor? De ce trebuie să mai suferim odată cu gândul la oameni ale căror oase s-au descompus de mult? Este viaţa noastră de azi mai puţin valoroasă? La prima mea maşină se stricase încuietoarea de la portbagaj şi l-am legat mereu cu un elastic. Dar asta nu înseamnă că, de acum până în vecii vecilor, fiecare trebuie să-şi lege portbagajul de la prima sa maşină cu un elastic! Şi exact asta este ce face tradiţia noastră sfântă cu noi: cineva a făcut ceva la începutul istoriei şi era încă liber făcând aceasta - dar el i-a înrobit pe toţi ceilalţi, care au venit după el.

Yehoshuah se uită jenat în jur. Încăperea dedicată micului dejun nu era prea plină, mesele din jurul său nu erau ocupate, dar pur şi simplu ridicarea tonului conversaţiei lor trezea treptat atenţia celorlalţi. Mandibula sa mesteca nervoasă încoace şi încolo.

— De ce trebuie să exagerezi mereu? Fără limite, fără... un sentiment interior despre cât de departe se poate merge?

Judith se sprijini capitulând cu un oftat pe speteaza scaunului său şi fixă cu capul aplecat masa, de parcă toate răspunsurile ar fi fost de găsit în modelul şters al muşamalei.

— Plecaţi odată. Şi permiteţi-mi să rămân aici şi să-mi plâng de milă.

— Da, exact asta o să şi facem. Yehoshuah se ridică furios de pe scaun. Stephen se ridică şi el şi se simţi prost pentru că fusese declanşatorul acestei certe.

— Stephen? i se adresă Judith şi îi aruncă de jos o privire în care aproape strălucea o bucurie răutăcioasă. Tu ai vrut oricum să ştii cum e să faci o călătorie în timp, nu? Fii foarte atent acum.

*

— În limbajul oficial, explică Shimon Bar-Lev, nu se mai numeşte Zidul Plângerii, pentru că timpul plângerii a trecut. Se numeşte Zidul de Vest.

— Bine, din partea mea Zidul de Vest, ridică John Kaun din umeri. Asta nu schimbă cu nimic problema.

— Avem vreo problemă? continuă Bar-Lev. Fabricaţi aici întruna ipotezele cele mai aventuroase şi mereu consideraţi, în final, că trebuie să atentaţi împotriva vreunui sfânt lăcaş evreiesc. Eu cred, dacă-mi permiteţi, că aceste concluzii pe care le-aţi tras din jurnal nu sunt de urmat.

— Stimate coleg, se anunţă vocea de bas ca o orgă a profesorului Goutière, daţi-mi voie să vă contrazic. Consider că Zidul de Vest nu este doar indicat ca ascunzătoare pentru capsula temporală, ci atât de la îndemână, încât ar trebui să ne ruşinăm că nu ne-am dat de mult singuri seama. Mai ales acum când am aflat că nu a fost o acţiune planificată, ci o minunată lovitură a destinului, care l-a aruncat pe necunoscutul călător în timp în trecut. Pentru că, imaginaţi-vă situaţia sa în mod plastic: El are încă la el camera sa video şi se duce să-L filmeze pe Isus. Normal că se gândeşte cum să salveze înregistrările pentru viitor. Ştim că a făcut un tur prin diferitele lăcaşuri istorice ale Israelului. Nu este prea greu de crezut că el, care vizita o atracţie turistică mai degrabă de rangul doi cum este necropola Bet Shearim, să fi fost deja de mult în Ierusalim? Dacă da, atunci a filmat cu siguranţă şi acolo - cu alte cuvinte, poate să vadă pe ecranul camerei sale exact cum va arăta Zidul de Vest şi să caute, să zicem, piatra care trebuie.

— Şi apoi? îl contră Bar-Lev. Cum a ascuns el camera în spatele pietrei?

— Amestecându-se printre muncitorii constructori.

— Aceasta putea să o facă cel mai devreme după crucificarea lui Isus în anul 30. În acel moment, templul era de mult construit în întregime. Templul însuşi şi zidurile de fundaţie erau deja construite când a murit regele Irod şi asta s-a petrecut în anul 4 î.Hr.

— Josephus ben Mattityahu relatează că lucrările la templu au durat până înaintea izbucnirii revoltei împotriva romanilor din anul 66. Trebuie să plecăm de la premisa că s-au realizat în tot acest timp îmbunătăţiri permanente şi renovări.

— Atunci ar fi avut totuşi problema să ajungă la blocurile masive din piatră, ce