pace, fiindcă una dintre primele lui amintiri este legată de un raid aerian care a luat pe toată lumea prin surprindere — cel puţin lui aşa i s-a părut. Asta se întâmpla cam prin anii când peste Colchester a căzut bomba atomică. Raidul în sine nu şi-l aminteşte, în schimb şi astăzi simte mâna tatălui său, cum îl ţinea pe el strâns de mână în timp ce coborau nişte scări în jos, în jos, din ce în ce mai jos, către un loc oarecare aflat adânc în pământ. Scara cobora în spirală şi zdroncănea sub paşii lui şi până la urmă aşa de tare i-au obosit picioarele, încât a început să bâzâie şi au trebuit să se oprească să-şi mai tragă sufletul. Mama lui, în felul ei lent şi visător, venea după ei doi, mult mai în spate. Ea o ducea în braţe pe sora lui mai mică-sau poate nu ducea decât o legătură de pături: nu ştie sigur dacă sora lui se născuse deja pe-atunci. Până la urmă, au ajuns într-un loc zgomotos şi aglomerat, iar el, Winston, a văzut că era vorba de o staţie de metrou.

Erau acolo unii care stăteau pe dalele de piatră de pe jos ; alţii, strânşi compact la un loc, stăteau pe paturi de fier aşezate unul peste altul. Winston şi mama lui şi tatăl lui şi-au găsit un loc pe jos, iar alături de ei, pe un pat de fier, stăteau doi bătrâni, un bărbat şi o femeie, lipiţi unul de altul. Bătrânul avea un costum închis la culoare, modest, şi o şapcă de stofa neagră dată pe spate de părul foarte alb; avea faţa roşie şi ochii albaştri şi plini de lacrimi. Duhnea a gin. Parcă i se evapora gin din piele în loc de transpiraţie şi n-ar fi fost imposibil ca şi lacrimile care i se revărsau din ochi să fi fost gin curat. Dar, cu toate că era destul de beat, avea şi o suferinţă oarecare, autentică şi insuportabilă, în felul lui copilăresc, Winston şi-a dat seama atunci că bătrânului tocmai i se întâmplase cine-ştie-ce lucru cumplit, ceva ce nu se putea nici uita, nici repara vreodat ă. Ba chiar i s-a părut că şi ştia despre ce era vorba. Cineva fusese ucis, poate vreo nepoţică pe care bătrânul o iubea. La fiecare câteva minute, spunea:

— Nu trebuia s-avem noi încredere-n ăştia. Am spus eu, mamă, sau n-am spus?! Uite ce iese când te-ncrezi-n ăştia. Eu aşa am spus tot timpul. Nu trebuia s-avem noi încredere-n nenorociţii ăştia. Dar cine erau nenorociţii în care n-ar fi trebuit avut încredere — asta Winston nu a aflat niciodată.

Cam de prin vremea respectivă, războiul a fost literalmente neîntrerupt, deşi, teoretic vorbind, nu a fost mereu acelaşi război. Timp de câte luni, când era el copil, au avut loc lupte de stradă confuze chiar în Londra, dintre care pe unele şi le mai aminteşte încă, şi anume foarte limpede. Dar să contureze istoria întregii perioade, să spună cine se lupta cu cine în fiecare moment — aşa ceva i-ar fi cu totul imposibil, pentru că nici un document scris şi nici un cuvânt rostit nu vorbeşte de vreo grupare a forţelor alta decât cea prezentă. Uite, de exemplu în momentul de faţă, în 1984 — presupunând că este, într-adevăr, anul 1984 —, Oceania se află în război cu Eurasia şi în alianţă cu Estasia. In nici o situaţie publică sau particulară nu se recunoaşte că ar fi existat vreodată vreun moment în care cele trei puteri să fi fost altfel grupate, în realitate, după cum el, Winston Smith, ştie foarte bine, nu au trecut decât patru ani de când Oceania era în război cu Estasia şi în alianţă cu Eurasia. Dar acesta nu este decât un amănunt pe care el, cum-necum, îl ştie pe ascuns, fiindcă memoria lui nu este suficient de bine disciplinată. Oficial, schimbarea alianţelor nu a avut loc niciodată. Oceania este în război cu Eurasia: asta înseamnă că Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia. Duşmanul din fiecare moment reprezintă răul absolut şi, prin urmare, orice înţelegere cu el, trecută, prezentă sau viitoare, este de neconceput. Chestia cea mai îngrozitoare, se gândeşte el pentru a zece-mia oară, în timp ce-şi trage umerii înapoi atât de tare, încât îl dor (cu mâinile proptite în şolduri, îşi roteşte corpul din mijloc, exerciţiu, cică, bun pentru muşchii spatelui), chestia cea mai îngrozitoare este că s-ar putea să fie adevărat. Dacă Partidul poate să-şi bage mâinile până la coate în trecut şi să afirme, despre cutare sau cutare eveniment: nu a avut loc niciodată — oare nu este chestia asta mai înfricoşătoare şi decât tortura şi chiar decât moartea?

Partidul afirmă că Oceania nu a fost niciodată în alianţă cu Eurasia. Iată, însă, că el, Winston Smith, ştie că Oceania a fost în alianţă cu Eurasia nu mai departe decât cu patru ani în urmă. Dar de unde ştie el treaba asta? Numai din propria lui conştiinţă care, oricum, mai are puţin şi urmează să fie anihilată. Dacă toţi ceilalţi acceptă minciuna pe care Partidul le-o impune, dacă toate documentele povestesc aceeaşi gogoriţă, atunci minciuna se transferă în istorie şi devine adevăr. „Cine controlează trecutul”, zice o lozincă a Partidului, „controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul.” Şi totuşi, trecutul, deşi prin însăşi natura lui supus modificărilor, nu a fost niciodată modificat. Orice este adevărat în clipa de faţă a fost şi va fi întotdeauna adevărat. E foarte simplu. Nu-ţi trebuie decât o nesfârşita serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele. Controlul realităţii, cum i se spune, sau, în Nou-vorbă, dublugândit.

— Pe loc repaus! — strigă instructoarea, ceva mai blând.

Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi