dar în vis este conştient că, într-un fel sau altul, mama şi sora lui şi-au sacrificat viaţa pentru ca el să trăiască. Este unul dintre acele vise care, deşi păstrează decorul caracteristic viselor, sunt o continuare a activit aţii intelectului treaz şi în care devii conştient de anumite fapte şi idei care ţi se par inedite şi valoroase şi după ce te trezeşti.

Ceea ce-l izbeşte acum, prin vis, este faptul că moartea mamei lui, cu aproape treizeci de ani în urmă, a fost tragică şi nefericită, dar într-un fel care acum, în ziua de astăzi adică, nu mai este posibil. Tragismul, aşa cum îl vede el, ţine de nişte vremuri mai îndepărtate, de un trecut în care mai existau viaţa particulară, dragostea şi prietenia, în care membrii unei familii stăteau alături unul de altul, fără să aibă nevoie de motivaţie pentru asta. Amintirea mamei lui îi rupe inima pentru că mama lui a murit iubindu-i pe el când el era prea mic şi prea egoist ca s-o iubească la rândul lui şi pentru că, într-un fel anume — dar concret în ce fel nu-şi mai aduce aminte —, s-a sacrificat pe ea însăşi unei concepţii despre loialitate care era deopotrivă personală şi imuabilă. Aşa ceva este clar că nu se mai poate întâmpla în ziua de astăzi. Azi există frică, ură şi durere, dar nu mai există nici o demnitate a sentimentelor, nici un regret profund sau complex.

Toate acestea i se pare acum, în vis, că le vedea atunci în ochii mari ai mamei şi ai surorii lui, care se uitau în sus la el, prin apa din ce în ce mai întunecată, de la sute de metri sub el şi scufundându-se şi mai adânc.

Deodată, brusc, se face că stă pe o iarbă deasă, scurtă, într-o seară de vară, când razele piezişe ale soarelui aruncă limbi de aur peste pajişte. Peisajul care i se întinde înaintea ochilor îi revine atât de frecvent în vise, încât niciodată nu este pe deplin sigur dacă l-a văzut sau nu în realitate. Când se trezeşte, îl numeşte în gând Tărâmul de Aur. Este de fapt o păşune veche, cu iarba roasă de iepuri, cu o potecă şerpuind de la un capăt la altul şi cu câte un muşuroi de cârtiţă din loc în loc. În liziera de pe partea cealaltă, crengile ulmilor foşnesc încet în adierea vântului, iar frunzele abia se mişcă, în mase compacte, ca părul unei femei. Undeva, prin apropiere, deşi nu se vede, curge liniştit un pârâu limpede. Pe sub sălciile de pe maluri, apa formează băltoace în care înoată ochene. Fata cu părul negru vine înspre el peste pajişte. Îşi smulge hainele de pe ea, parcă dintr-o singură mişcare, şi le azvârle cât colo cu dispreţ. Are trupul alb şi neted, dar nu trezeşte în el nici o dorinţă şi, de fapt, abia dacă el se uită la trupul ei. Ceea ce-l copleşeşte în clipa aceasta este admiraţia pentru gestul cu care fata îşi aruncă hainele în lături, în graţia şi nevinovăţia lui, gestul ei parcă ar anihila o întreagă civilizaţie, un întreg sistem de gândire, ca şi cum Fratele cel Mare şi Partidul şi Poliţia Gândirii ar putea fi proiectate în nefiinţă printr-o singură şi splendidă mişcare a braţului. Şi gestul fetei ţine de trecutul îndepărtat. Winston se trezeşte cu cuvântul „Shakespeare” pe buze.

Tele-ecranul difuzează un fluierat asurzitor, care insistă pe aceeaşi notă timp de treizeci de secunde. Este şapte şi cincisprezece, ora de trezire pentru funcţionari. Winston se urneşte din pat gol — pentru că un membru al Partidului Exterior primeşte numai trei mii de cupoane pentru îmbrăcăminte pe an şi o pijama costă şase sute — şi-şi trage pe el un maiou jerpelit şi un şort, care zac aruncate pe un scaun. Peste trei minute încep Mişcările Fizice, în clipa următoare, însă, îl apucă un acces violent de tuse, aşa cum păţeşte aproape de fiecare dată când se scoală din pat. Tuşea îi goleşte plămânii atât de tare, încât numai întins pe spate şi trăgând cu calm o serie de respiraţii profunde izbuteşte să-şi recapete suflul. I s-au umflat şi venele de efortul tuşitului, iar ulceraţia varicoasă a început din nou să-i dea mâncărimi.

— Treizeci la patruzeci, alinierea !! — latră o voce ascuţită de femeie. Treizeci la patruzeci, alinierea, vă rog! Luaţi poziţia de începere, treizeci la patruzeci!

Winston sare în poziţie de drepţi în faţa tele-ecranului, pe care a apărut deja imaginea unei femei destul de tinere, uscăţivă, dar musculoasă, în ţinută de sport şi încălţată cu papuci de gimnastică. — îndoirea şi-ntinderea braţelor! — zbiară instructoarea. Ritmul la mine! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru! Haideţi, tovarăşi, mai multă viaţă-n mişcări! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru!…

Durerea provocată de accesul de tuse nu i-a alungat cu totul din minte, lui Winston, impresia lăsată de vis, iar mişcările ritmice ale exerciţiului de înviorare au darul de a i-o readuce în minte. Tot aruncându-şi braţele mecanic înainte şi înapoi, cu acea mină de neclintită satisfacţie întipărită pe faţă, care este considerată potrivită în timpul Mişcărilor Fizice, se străduieşte să parcurgă, în gând, drumul invers, către perioada cea mai tulbure a primei lui copilării. Extraordinar de greu îi vine să-şi reamintească. Dincolo de ultimii ani cincizeci, totul devine confuz. Neavând nimic palpabil de luat ca reper, până şi propria-ţi viaţă îşi pierde contururile clare, îţi aminteşti detaliile unor întâmplări, fără să le mai poţi reconstitui atmosfera, şi apoi mai sunt şi lungi perioade goale, albe, de care nu poţi lega nimic.

Totul era altfel pe atunci. Până şi numele ţărilor, până şi forma lor pe hartă erau altele. Aerobaza Unu, de exemplu, nu se numea aşa în zilele acelea; se numea Anglia, de fapt Marea Britanie, deşi Londra — despre asta chiar că ar putea pune mâna în foc — s-a chemat dintotdeauna Londra, în schimb, nu-şi aminteşte cu siguranţă de nici o perioadă în care să nu fi fost război, deşi se pare că în copilăria lui a fost o perioadă destul de lungă de