trei lozinci, cu litere mici, dar citeţe. Iar pe cealaltă faţă este chipul Fratelui cel Mare. Până şi de pe monedă ochii ăia parcă te urmăresc. Pe monede, pe timbre, pe copertele cărţilor, pe steaguri, pe afişe, pe pachetele de ţigări — peste tot. Mereu aceiaşi ochi care parcă te urmăresc şi vocea care te învăluie. Când dormi sau când eşti treaz, la lucru sau la masă, înăuntru sau afară, în baie sau în pat — nicăieri nu scapi de ele. Nimic nu-ţi aparţine, afară de cei câţiva centimetri cubi de sub ţeastă.

Soarele s-a mai deplasat de-acum şi miile de ferestre ale Ministerului Adevărului, dacă nu mai strălucesc în lumină, arată mohorâte ca nişte creneluri la o fortăreaţă. Inima i se crispează în faţa acelei imense structuri piramidale. Prea puternică — nu poate fi zdruncinată. Nici o mie de obuze n-ar putea-o dărâmă. O dată în plus se întreabă: pentru cine scrie jurnalul ăsta? Pentru viitor, pentru trecut, pentru cine ştie ce epocă imaginară. Şi nu moartea îl aşteaptă, ci anihilarea. Jurnalul lui are să ajungă scrum, iar el-vapori. Numai Poliţia Gândirii are să citească lucrurile scrise de el, înainte de a le şterge şi din prezent şi din memorie. Cum poţi să te adresezi viitorului, când nici o urmă din tine, nici măcar un cuvânt oarecare mâzgălit pe un petec de hârtie, nu reuşeşte, fizic vorbind, să-ţi supravieţuiască?

Tele-ecranul dă ora exactă: paisprezece, în zece minute, trebuie să plece. Trebuie să fie înapoi la Minister până la ora paisprezece-treizeci. Curios, dar clinchetul ceasului are darul de a-l mai înviora puţin. Este deja o fantomă singuratică, rostind un adevăr pe care nimeni nu-l va auzi vreodată. Dar, atâta timp cât îl rosteşte, pentru el este un mod vag de a nu rupe continuitatea. Nu făcându-te auzit, ci păstrându-ţi judecata sănătoasă poţi duce mai departe moştenirea speţei umane. Se întoarce la măsuţă, îşi înmoaie peniţa în cerneală şi scrie:

Viitorului sau trecutului, acelui timp în care gândirea este liberă, în care oamenii sunt diferiţi unul de altul şi nu trăiesc singuri, acelui timp în care există un adevăr, iar ceea ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut, din epoca uniformităţii, din epoca singurătăţii, din epoca Fratelui cel Mare, din epoca dublu-gânditului — salutare!

Gata, sunt un om mort, se gândeşte. Are impresia că abia acum, când în sfârşit a fost în stare să-şi formuleze gândurile, a făcut pasul cu adevărat decisiv. Consecinţele oricărui act stau în actul însuşi. Scrie:

Crimăgânditul nu atrage moartea: e/este moarte.

Acum, că s-a recunoscut pe el însuşi drept un om mort, este foarte important să rămână în viaţă cât mai mult timp cu putinţă. Uite, două degete de la mâna dreaptă le are pătate cu cerneală. Asta este genul de amănunt care te poate trăda. Cine-ştie-ce nătărău zelos de la Minister, care îşi bagă nasul peste tot, vreo femeie, de pildă, vreuna ca aia mică de statură, cu părul ca nisipul, sau ca fata cu părul negru de la Secţia Literatură, poate să-şi pună problema de ce a scris el în pauza de prânz, de ce a folosit un toc demodat, ce anume a scris — şi pe urmă să arunce o vorbă, uite-aşa, acolo unde trebuie. Se duce la baie şi-şi freacă bine mâinile cu un săpun grunjos, cafeniu-închis, care îi răzuieşte pielea ca glaspapirul şi, deci, este tocmai potrivit să-i şteargă cerneala de pe degete. Apoi îşi aranjează jurnalul înapoi în sertar. Nu are nici un rost să-şi mai bată capul să-l ascundă, dar cel puţin să poată şti sigur dacă existenţa lui a fost ori nu descoperită. Un fir de păr aşezat peste marginile paginilor ar fi prea evident. Cu vârful degetului, culege un fir de praf albicios pe care-l studiază câteva momente, ca să-l poată recunoaşte, şi-l depune pe colţul copertei, de unde precis va zbura dacă se întâmpla să mişte cineva cartea de la locul ei.

3

Winston o visează pe mama lui.

Trebuie să fi avut, socoteşte el în minte, vreo zece-unsprezece ani când a dispărut mama lui. Era o femeie înaltă, ca o statuie, şi destul de tăcută; avea mişcări lente şi un păr blond minunat. Pe tatăl lui nu şi-l aminteşte prea bine: doar atât, că era tuciuriu şi slab, întotdeauna îmbrăcat corect, cu haine închise la culoare — mai ales tălpile foarte subţiri de la pantofii tatălui său şi le aminteşte — şi că purta ochelari. Este convins că şi unul şi celălalt au fost înghiţiţi într-una dintre marile epurări ale anilor cincizeci.

Se face că mama lui stă undeva sub el, mult mai jos, ţinând-o în braţe pe sora lui. Despre sora lui nu-şi aminteşte decât că era un copil micuţ şi slab, care nu scotea niciodată nici un sunet, dar avea ochi mari şi atenţi. Şi mama şi sora lui se uită în sus, spre el. Se află, amândouă, într-un loc subteran oarecare, în fundul vreunui puţ, de pildă, sau în vreun mormânt foarte adânc, dar locul respectiv, deşi se găseşte şi aşa cu mult sub picioarele lui, se afundă văzând cu ochii. Poate că sunt în salonul cutărui vas care se duce la fund şi se uită la el prin apa din ce în ce mai sumbră. Mai este încă aer în salonul acela, încă îl mai pot vedea, şi el pe ele, dar se scufundă, se scufundă în apele întunecate care din clipă în clipă le vor ascunde vederii lui pentru totdeauna. El este undeva afară, la lumină şi la aer, în timp ce mama şi sora lui sunt supte către moarte şi ele sunt acolo jos tocmai fiindcă el este aici sus; ştie şi el treaba asta şi o ştiu şi ele, şi li se poate citi pe chipuri că ştiu. Nu există, însă, nici urmă de reproş pe feţele sau în inimile lor, nu există decât atât, conştiinţa că ele trebuie să moară pentru ca el să trăiască şi că asta face parte din ordinea de neclintit a lucrurilor.

Nu-şi mai aduce aminte ce anume s-a petrecut,