— Goldstein! — zbiară copilul în timp ce uşa se închide în faţa lui.

Dar ceea ce l-a şocat pe Winston nu a fost nici măcar izbitura, ci expresia de frică neajutorată care se citea pe faţa pământie a femeii, întors la el în apartament, trece repede prin faţa tele-ecranului şi se aşează din nou la măsuţă, frecându-si ceafa care încă îl mai doare. Muzica s-a terminat, în locul ei, o voce răstită, milităroasă, descrie cu un fel de voluptate brutală armamentul noii Fortăreţe Plutitoare care tocmai a aruncat ancora undeva între Islanda şi Insulele Feroe.

Cu asemenea copii, se gândeşte Winston, amărâta aia de femeie trebuie să ducă o viaţă de teroare, încă un an, cel mult doi, şi or s-o pândească zi şi noapte s-o prindă cu simptome de neortodoxie. Aproape toţi copiii din ziua de astăzi sunt îngrozitori. Cel mai rău este că organizaţiile lor — Spionii, de pildă — îi transformă în mod sistematic în nişte mici sălbatici imposibil de stăpânit. Şi totuşi, treaba asta nu trezeşte în ei nici cea mai mică dorinţă de a se revolta împotriva disciplinei Partidului. Din contră, copiii adoră Partidul şi tot ce are legătură cu el. Cântecele, marşurile, steagurile, mersul în excursii, instrucţia cu arme de exerciţiu, urlatul de slogane, adularea Fratelui cel Mare — toate sunt pentru ei un fel de joc de-a eroii. Sălbăticia specifică vârstei le este în întregime canalizată împotriva duşmanilor Statului, împotriva străinilor, trădătorilor, sabotorilor şi criminalilor în gândire. Este ceva aproape normal pentru oamenii peste treizeci de ani să le fie frică de propriii lor copii. Şi pe bună dreptate, fiindcă nu trece o săptămână în care Times să nu publice câte o notiţă despre cutare mică secătură care a tras cu urechea — expresia folosită în general este „erou-copil” —, a auzit cine-ştie-ce vorbă compromiţătoare şi şi-a denunţat părinţii la Poliţia Gândirii. Durerea de la proiectilul praştiei i-a trecut, îşi ia tocul fără tragere de inimă, întrebându-se ce să mai scrie în jurnal, îşi aduce aminte de O'Brien. Cu ani în urmă — cât să fi trecut de-atunci? şapte ani trebuie să fie —, a visat că mergea printr-o cameră în care era întuneric-beznă. Şi cineva, care stătea jos, undeva într-o parte, i-a spus, în timp ce el trecea prin cameră: „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”. Era spus foarte calm, aproape indiferent — o afirmaţie, nu un ordin. El a continuat să meargă, fără să se oprească. Ce i s-a părut curios atunci a fost faptul că în vis vorbele acestea nu l-au impresionat cine-ştie-ce. Mai târziu numai şi încetul cu încetul au început să capete, în mintea lui, o semnificaţie. Acum nu-şi mai aduce aminte dacă înainte sau după ce a avut visul respectiv l-a văzut pentru prima oară pe O'Brien, sau când anume a identificat vocea din beznă ca fiind vocea lui O'Brien. Dar, în orice caz, era mai mult decât sigur: O'Brien şi nu altcineva i-a vorbit, în timp ce el trecea prin camera întunecată.

Winston nu a putut niciodată să bage mâna în foc — nici măcar după licărirea din ochi de azi-dimineaţă nu are cum fi sigur — dacă O'Brien îi este prieten sau duşman. Adevărul este, însă, că nici nu prea are importanţă, între ei s-a stabilit un canal de comunicare mai important decât sentimentele sau alianţele. „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric” — i-a spus O'Brien atunci, demult, iar Winston habar nu are nici până în ziua de astăzi ce a vrut să spună, dar ştie că, odată şi odată, se va întâmpla.

Vocea de la tele-ecran se opreşte brusc şi un semnal de goarnă, frumos şi limpede, se revarsă peste aerul stătut. Apoi vocea continuă, enervantă:

— Atenţiune! Atenţiune, vă rog! în clipa asta ne-a sosit o ştire de pe Frontul Malabar. Forţele noastre din sudul Indiei au obţinut o strălucită victorie! Sunt împuternicit să vă anunţ că acţiunea despre care vă înştiinţăm astăzi va aduce probabil războiul la un stadiu de unde i se poate prevedea sfârşitul. Iată ştirea…

Veşti proaste la orizont, se gândeşte Winston. Şi pe bună dreptate, fiindcă iată, după descrierea plină de amănunte sângeroase a modului în care a fost anihilată o armată eurasiană, cu nişte cifre stupefiante de morţi şi de prizonieri, urmează anunţul că, începând de săptămâna viitoare, raţia de ciocolată se reduce de la treizeci la douăzeci de grame.

Winston râgâie din nou. Efectul ginului trece, lăsând în urmă o senzaţie de vid. La tele-ecran, fie pentru a celebra victoria, fie pentru a sugruma amintirea ciocolatei pierdute, izbucne şte deodată „Oceania, ţie-ţi cânt”. Când se cântă imnul, trebuie să stai în poziţie de drepţi. Dar el rămâne la locul lui, unde oricum este invizibil.

După „Oceania, ţie-ţi cânt”, urmează o muzică ceva mai lejeră. Winston se ridică de pe scaun şi se duce la fereastră, având grijă să rămână tot timpul cu spatele la tele-ecran. Ziua este încă senină şi friguroasă. Undeva, departe de tot, explodează un obuz, făcând un zgomot care se rostogoleşte ca un ecou surd. În fiecare zi cad vreo douăzeci-treizeci de obuze asupra Londrei.

Jos, în stradă, afişul rupt flutură încolo şi încoace în vânt, iar cuvântul SOCENG tot apare şi dispare. Principiile sacre ale SOCENG-ului. Nouvorbă, dublugândit, caracterul schimbător al trecutului. De fiecare dată când se gândeşte la ele, are sentimentul că rătăceşte prin pădurile de pe fundul mării, pierdut într-o lume monstruoasă, el însuşi fiind monstrul. E singur. Trecutul e mort, viitorul nu şi-l poate imagina. Ce siguranţă are el că fie şi un singur om care trăieşte în momentul de faţă este de partea lui? Şi cine i-ar putea oferi lui vreo garanţie că stăpânirea Partidului nu va dura la infinit? In loc de răspuns, vede în faţa ochilor cele trei lozinci scrise pe faţada albă ca zăpada a Ministerului Adevărului:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANTA ESTE PUTERE

Scoate din buzunar o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi. Şi pe ea sunt gravate aceleaşi