jos, peste tot, stau împrăştiate accesorii de sport — crose de hochei, mănuşi de box, o minge de fotbal spartă, o pereche de pantaloni scurţi, transpiraţi şi întorşi pe dos, iar pe masă tronează un teanc de farfurii murdare şi nişte caiete soioase. Pe pereţi sunt atârnate steaguri roşii — al Ligii Tineretului şi al Spionilor — şi un portret al Fratelui cel Mare, în mărime naturală. Miroase a varză călită, aşa cum miroase în tot blocul de obicei, dar duhne şte şi mai acru a transpiraţie, un miros care vine — nu e foarte limpede cum, dar îţi dai seama de asta de la primul iz — de la transpiraţia cuiva care nu este de faţă.

Într-o cameră de alături, cineva se străduieşte, cu un pieptene şi o bucată de hârtie igienică, să ţină isonul muzicii milităreşti care încă se mai difuzează la tele-ecran.

— Ştiţi, copiii…, explică din nou doamna Parsons, aruncând o privire oarecum temătoare spre uşa camerei de alături. N-au fost afară azi, aşa că sigur că…

Aşa vorbeşte doamna Parsons de obicei, se opreşte brusc în mijlocul propoziţiei. Chiuveta din bucătărie este plină aproape până sus cu o apă împuţită, verzuie, care miroase a varză mai tare decât orice altceva. Winston se lasă în genunchi şi se uită la sifon. I se face silă că trebuie să pună mâna pe aşa ceva, iar aplecatul este pentru el un calvar — în orice moment l-ar putea apuca tuşea. Doamna Parsons se uită la el neajutorată.

— Sigur, dacă era Tom acasă, o repara el cât ai bate din palme, zice ea. Lui îi plac treburile-astea. E-aşa de îndemânatic, Tom al meu…

Parsons este coleg cu Winston, funcţionar şi el la Ministerul Adevărului. E un grăsan activ, de o prostie paralizantă, o masă de entuziasm imbecil, unul dintre mulţii sclavi devotaţi care nu pun absolut nici o întrebare şi de care depinde stabilitatea Partidului poate mai mult decât de Poliţia Gândirii însăşi. La treizeci şi cinci de ani, a fost scos, împotriva voinţei lui, din Liga Tineretului, iar înainte de a promova în Liga Tineretului, reuşise să stea la Spioni cu un an peste vârsta maximă prevăzută de statut. La Minister are o slujbă oarecare, ceva de rutină, pentru care nu-i trebuie inteligenţă, dar, pe de altă parte, este un membru de bază al Comisiei Sportive şi al tuturor celorlalte comisii care se ocupă de organizarea excursiilor în grup, a demonstraţiilor spontane, a campaniilor de economisire şi a celorlalte activităţi voluntare în general. Este genul care îţi aduce la cunoştinţă cu o mândrie liniştită, pufăind din pipă, că în ultimii patru ani a fost pontat prezent la Centrul Comunitar în fiecare seară, fără excepţie. Oriunde merge, lasă în urma lui un miros covârşitor de transpiraţie care persistă şi după plecarea lui, ca un fel de mărturie inconştientă a greutăţilor pe care viaţa i le tot face lui Tom Parsons.

— Aveţi o cheie? — întreabă Winston, chinuindu-se să deşurubeze capacul sifonului.

— O cheie…? — îl îngână doamna Parsons, devenind brusc nevertebrată. Nu ştiu, zău că nu ştiu. Poate copiii…

Din camera de alături se aude o tropăială de cizme şi din nou suflatul în pieptene; după alte câteva momente, copiii dau buzna în sufragerie. Doamna Parsons vine triumfătoare cu cheia cerută. Winston dă drumul la apă şi scoate din sifon, plin de scârbă, un smoc de păr care înfundase ţeava de scurgere, îşi freacă degetele cât poate mai bine cu apa rece de la robinet şi vine înapoi în camera cu hărmălaia.

— Sus mâinile!! răcneşte o voce sălbatică. Un băiat frumuşel şi bine făcut, de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei şi-l ameninţă cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face acelaşi gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amândoi sunt îmbrăcaţi în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurţi albaştri, cămăşi gri şi eşarfe roşii la gât. Winston îşi ridică mâinile deasupra capului, cu un vag sentiment de nelinişte, văzând cât de brutal se comportă copiii, că pentru ei nu este numai joacă.

— Eşti un trădător!  — zbiară din nou băiatul. Un criminal în gândire! Eşti un spion eurasian! Te-mpuşc, te vaporizez, te bag la ocnă ! Deodată, încep amândoi să ţopăie în jurul lui şi să strige „Tră-dă-tor!” şi „Cri-mi-nal!”, fetiţa imitându-şi fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoşător — nu-şi dă nici el seama de ce —, aşa cum sunt giumbuşlucurile tigrişorilor care ajung, într-o bună zi, mâncători de oameni. In ochii băia tului se citeşte un fel de sălbăticie calculată, dorinţa vizibilă de a da în Winston sau de a-l lovi cu piciorul şi conştiinţa că este aproape destul de mare ca să şi facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ţine în mână e de jucărie, se gândeşte Winston.

Privirile doamnei Parsons se mută nervos de la el la copii şi înapoi. La lumina ceva mai tare din sufragerie, Winston observă că într-adevăr are praf în ridurile de pe obraji.

— Nu ştiu, zău, se fac atât de zgomotoşi, zice ea. Sunt supăraţi că nu pot merge să vadă cum îi spânzură pe prizonierii aceia, de-asta. Eu am prea multă treabă ca să-i duc, iar Tom, când se-ntoarce de la slujbă, e prea târziu.

— De ce să nu mergem să vedem cum îi spânzură? — tună băiatul cu vocea lui sonoră.

— Vrem să vedem cum îi spânzură! Vrem să vedem cum îi spânzură! — îl îngână surioara lui, tot ţopăind de jur împrejur.

A, da, îşi aminteşte Winston, e vorba de prizonierii eurasieni, vinovaţi de crime de război, care urmează să fie spânzuraţi diseară în Parc. Treaba asta se întâmplă cam o dată pe lună şi devine distracţie populară. Copiii întotdeauna fac scandal ca să fie duşi să vadă. Ii spune bună ziua doamnei Parsons şi se îndreaptă spre uşă. După ce face câţiva paşi pe coridor, simte o izbitură cumplit de dureroasă în ceafă. Parcă i-a înfipt cineva o sârmă înroşită în foc. Se răsuceşte pe călcâie şi apucă s-o mai vadă pe