recunoaştere. Totul ţine de domeniul presupunerilor şi chiar şi incidentul de azi-dimineaţă mai mult ca sigur că fost în imaginaţia lui. După cele Două Minute de Ură, s-a dus înapoi în boxa lui, fără să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe, dincolo de acest contact de o clipă, nici nu i-a trecut prin minte. Ar însemna să-şi asume un risc neînchipuit de mare, chiar şi dacă ar şti cum să procedeze într-o asemenea situaţie. Timp de o clipă au schimbat o privire echivocă şi cu asta, basta. Dar până şi o privire echivocă devine un eveniment memorabil în singurătatea claustrată în care eşti obligat să trăieşti.

Winston se dezmeticeşte şi îşi îndreaptă spatele pe scaun. Râgâie, din cauza ginului care parcă îi vine înapoi. Ochii îi coboară înapoi pe pagină, îşi dă seama că, în timpul cât a stat plonjat în meditaţii, a mai scris ceva, prin cine-ştie-ce fel de dicteu automat. Dar nu mai este acelaşi scris neîndemânatic şi crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hârtia fină şi aşternuse nişte litere mari şi ordonate:

JOS FRATELE CEL MARE

JOS FRATELE CEL MARE

JOS FRATELE CEL MARE

JOS FRATELE CEL MARE

JOS FRATELE CEL MARE

umplând în felul acesta o jumătate de pagină.

Nu-şi poate reprima un sentiment asemănător cu panica. Este absurd, din moment ce scrierea acestor cuvinte anume nu e cu nimic mai primejdioasă decât actul în sine de a-şi ţine un jurnal; dar, în prima clipă, îi vine să smulgă paginile irosite şi să renunţe cu totul la proiectul pe care şi l-a propus.

Şi totuşi, nu face aşa ceva, fiindcă ştie că nu are nici un sens. Fie că scrie JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că îşi ţine jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este acelaşi lucru. Poliţia Gândirii tot o să pună laba pe el. A comis deja — ar comite-o oricum, chiar dacă n-ar scrie niciodată nimic pe hârtie — crima esenţială care le conţine în ea pe toate celelalte. Crimăgândit, aşa se numeşte. Crimăgânditul nu este ceva ce poţi ascunde la infinit. Te poţi eschiva cu succes o vreme, poate chiar câţiva ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot pun ei laba pe tine.

Întotdeauna noaptea — arestările au loc invariabil în toiul nopţii. Câte o mână brutală te smulge brusc din somn, îţi scutură umărul, o lumină îţi orbeşte ochii, în jurul patului vezi un cerc de feţe împietrite, în marea majoritate a cazurilor, nu se face proces, şi nici raport de arestare. Oamenii dispar pur şi simplu — întotdeauna noaptea. Numele ţi se scoate din arhive, orice urmă a tot ce ai făcut vreodată se şterge, însăşi existenţa îţi este negată-şi, până la urmă, uitată cu totul. Eşti abolit, anihilat — vaporizat este termenul uzual.

O vreme se lasă cuprins de un fel de isterie, începe să scrijelească neîngrijit, în mare grabă:

or să mă-mpuşte ce-m pasă or să mă-mpuşte-n ceafă nu-m pasă jos fratele cel mare todeauna te-mpuscă-n ceafa nu-m pasă jos fratele cel mare.

Oarecum ruşinat, se reazemă de spătarul scaunului şi pune tocul jos. În clipa următoare, îi sare inima din loc. Cineva bate la uşă.

Au şi venit!! Rămîne nemişcat ca un şobolan, cu speranţa deşartă că respectivul, oricine ar fi, o să plece după o singură încercare. Dar nu, bătaia în uşă se repetă. Cel mai rău lucru de pe lume este să tragi de timp, în asemenea situaţii. Inima îi duduie ca o locomotivă, dar trăsăturile fetei, dintr-o lungă obişnuinţă, îi sînt, probabil, imobile. Se ridică de pe scaun şi se duce greoi către uşă.

2

Cînd să pună mîna pe clanţă, îşi dă seama că şi-a lăsat jurnalul deschis pe măsuţă. Chiar şi de aici, de la uşă, din cealaltă parte a camerei, se poate citi JOS FRATELE CEL MARE — atât a scris de lăbărţat. Ce idioţenie de neimaginat! Adevărul este, însă, că nici în starea de panică în care a intrat nu a vrut să mânjească hârtia aceea minunată închizînd cartea aşa, cu cerneala încă neuscată.

Trage aer adînc în piept şi deschide uşa. In clipa următoare, un sentiment de uşurare îl năpădeşte ca un val cald. Este o femeie palidă, care arată epuizată, cu părul ca un snop de paie şi cu o faţă fără contur.

— Aăăă, tovarăşe, începe femeia cu o voce deznădăjduită, ca un fel de scâncet. Mi s-a părut mie că v-am auzit intrînd. Credeţi c-aţi putea veni până la noi să vă uitaţi puţin la chiuveta din bucătărie? S-a-nfundat şi…

Este doamna Parsons, soţia unuia dintre vecinii de palier. „Doamnă” este un apelativ destul de prost văzut de Partid — toată lumea ar trebui să-şi spună „tovarăş” şi „tovarăşă” —, dar cu unele femei îţi vine pe limbă instinctiv. Doamna Parsons este o femeie de vreo treizeci de ani, care arată, însă, mult mai în vârstă. Parcă ar avea praf în ridurile de pe obraji. Winston o urmează pe coridor. Asemenea reparaţii de amator sunt pentru el un motiv de enervare aproape zilnică. Blocul Victoria este vechi, construit prin 1930 sau aşa ceva, şi se dărăpănează pe zi ce trece. Tencuiala plesneşte tot timpul pe pereţi şi pe tavane, ţevăria crapă la fiecare ger mai tăios, acoperişul lasă apa să se scurgă ori de cîte ori plouă sau ninge, instalaţia de încălzire funcţionează, de obicei, la jumătate din capacitate — asta cînd nu este închisă de tot din motive de economie. Reparaţiile, afară de cele pe care ţi le poţi face de unul singur, trebuie să fie aprobate de nişte comisii unde se ajunge cu greu şi cărora li se întâmplă să amâne cu câte un an sau doi chiar şi înlocuirea unui geam spart.

— Ştiţi, Tom nu e acasă, îi explică doamna Parsons. Apartamentul familiei Parsons este mai mare decât cel al lui Winston şi tot dezordonat, dar din alte motive. Totul pare dărâmat şi călcat în picioare, ca şi cum tocmai a trecut pe-acolo vreun animal mare şi brutal. Pe