class="p1">Uneori, Winston reuşeşte chiar să-şi orienteze ura în cutare sau cutare direcţie, printr-un act de voinţă. De pildă, azi-dimineaţă, cu acel gen de efort cu care îţi smulgi capul de pe pernă în toiul unui coşmar, şi-a mutat ura de la bărbatul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui. Prin minte i-au trecut nişte halucinaţii vii şi frumoase: se făcea că o bătea cu un bulan de cauciuc până o omora; se făcea că o lega de un stâlp în pielea goală şi o ciuruia cu săgeţi, ca pe sfântul Sebastian; se făcea că o viola cu bestialitate şi că-i tăia beregata chiar în momentul când ejacula înăuntrul ei. Şi totuşi, ceva tot a fost mai bine ca altă dată: şi-a dat seama de ce o urăşte atât de tare. O urăşte pentru că e tânăra, drăguţă şi fără sex, pentru că ar vrea să se culce cu ea şi ştie că n-o să facă niciodată treaba asta, pentru că în jurul taliei ei suple şi frumoase, care parcă te roagă s-o cuprinzi cu braţul, nu este nimic altceva decât eşarfa aia roşie odioasă, simbolul agresiv al frigidităţii.

Ura şi-a atins punctul culminant. Vocea lui Goldstein a devenit realmente o behăială şi, pentru o clipă, figura i s-a schimbat într-un cap de oaie. Pe urmă, capul de oaie s-a transformat într-o figură imensă şi înfiorătoare de soldat eurasian care înainta cu pistolul-mitralieră răpăind, de parcă ar fi vrut să sară afară din suprafaţa tele-ecranului, aşa încât unii spectatori din rândul întâi chiar se lăsaseră pe spate cu scaunele. Dar, în acelaşi moment, fiecare a scos câte un oftat adânc de uşurare: figura cea monstruoasă s-a transformat în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu mustaţa neagră, plin de forţă şi de o linişte misterioasă, umplând aproape tot ecranul. Nimeni nu mai auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decât nişte vorbe simple, de încurajare, de genul celor ce se rostesc în focul luptei şi pe care nu le poţi distinge una câte una, dar care îţi redau încrederea în tine prin simplul fapt că sunt rostite. Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriaşe:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANŢA ESTE PUTERE

Dar figura Fratelui cel Mare parcă a mai stăruit pe ecran câteva secunde, ca şi cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se şterge imediat. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, s-a aruncat peste spătarul scaunului din faţă, şi-a întins braţele spre tele-ecran, scoţând un murmur tremurat, care suna ca un fel de „Mântuitorul meu!”, după care şi-a îngropat faţa în palme. Se vedea clar că se ruga. Deodată, brusc, întregul grup de spectatori au început s ă intoneze, profund, încet, ritmat: „Fra-te!… Fra-te!… Fra-te!…” — o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, foarte lent, cu pauze mari între prima şi a doua silabă. Era un sunet greu, bolborosit, curios de sălbatic, dincolo de care ai fi zis că se auzea tropăit de picioare goale şi duduit de tam-tam-uri. Aproape o jumătate de minut a durat. Refrenul acesta se aude de multe ori, în momente de emoţie covârşitoare, într-un fel, este un imn adus înţelepciunii şi măreţiei Fratelui cel Mare, dar, mai mult decât atât, este un act de auto-hipnoză, de înăbuşire intenţionată a stării conştiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se pare, ori de câte ori îl aude, că-i îngheaţă maţele, în timpul celor Două Minute de Ură, nu poate să nu ia parte şi el la delirul general, dar această scandare subumană „Fra-te!… Fra-te!…” îi dă fiori de fiecare dată. Evident că scandează şi el alături de toţi ceilalţi; ar fi imposibil să procedeze altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla muşchii feţei, a face exact la fel ca toată lumea — acestea au devenit deja reacţii instinctive. Dar există întotdeauna un interval de câteva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar putea trăda. Exact într-un asemenea moment de cumpănă s-a petrecut lucrul acela important — presupunând că, într-adevăr, chiar s-a petrecut.

O clipă, nu mai mult, ochii lui şi cei ai lui O'Brien s-au întâlnit. O'Brien se ridicase, îşi scosese ochelarii şi tocmai era pe punctul de a şi-i potrivi la loc pe nas. Dar, timp de o fracţiune de secundă, ochii lor s-au întâlnit şi, în răstimpul cât s-a petrecut acest lucru, Winston a înţeles — da, da, a înţeles ! — că O'Brien gândea la fel ca el. Intre ei doi s-a schimbat un mesaj de neconfundat, ca şi cum mintea fiecăruia s-ar fi deschis brusc şi gândurile ar fi zburat de la unul la celălalt prin ochi. „Sunt de partea ta” — i s-a părut că i-a spus O'Brien. „Ştiu precis ce gândeşti, ştiu totul despre dispreţul tău, despre ura ta, despre scârba ta. N-avea grijă, sunt de partea ta!” Pe urmă, sclipirea aceea de înţelegere a dispărut, iar chipul lui O'Brien a devenit la fel de impenetrabil ca al tuturor celorlalţi.

Asta a fost tot şi deja nu mai este atât de sigur că s-a petrecut cu adevărat. Asemenea incidente nu au niciodată nici cea mai mică urmare. Tot ce fac este să menţină vie în el credinţa — sau speranţa, mai degrabă — că şi alţii, afară de el însuşi, sunt duşmanii Partidului. Poate că totuşi zvonurile despre marile comploturi ilegale sunt adevărate — poate că Frăţia chiar există! Cu toate nenumăratele arestări, mărturisiri şi execuţii, este imposibil să afirmi cu mâna pe inimă că Frăţia este un mit şi nimic mai mult. Uneori, Winston crede în existenţa ei, alteori nu. Nu are nici o dovadă, numai priviri fugare care pot să însemne orice sau să nu însemne nimic, frânturi de conversaţie la care mai trage uneori cu urechea, însemnări ilizibile pe pereţii closetelor; odată, când s-au întâlnit doi inşi care nu se cunoşteau, a văzut chiar o mişcare imperceptibilă a mâinii, care ar fi putut fi un semnal de