măcar un copil n-ar fi trebuit să se lase păcălit de el, dar care, totuşi, era exact atât de plauzibil, cât să-ţi dea sentimentul alarmant că alţii, cu mai puţin echilibru psihic, ar putea fi induşi în eroare. L-a insultat pe Fratele cel Mare, a denunţat dictatura Partidului, a cerut încheierea imediată a păcii cu Eurasia, a solicitat libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gândire, zbierând ca un isteric despre trădarea Revoluţiei — totul într-o vorbire polisilabică rapidă, ca un fel de parodiere a stilului obişnuit al oratorilor Partidului, care conţinea chiar şi termeni din Nouvorbă; ba chiar, mult mai mulţi asemenea termeni decât foloseşte orice membru al Partidului în viaţa de toate zilele. Şi în tot acest timp, ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realităţii pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele lui, pe ecran, mărşăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene — rânduri peste rânduri de bărbaţi solizi, cu feţe asiatice imobile, care veneau în valuri până în primul plan al ecranului şi pe urmă dispăreau, pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic şi monoton al cizmelor soldaţilor forma fundalul vocii behăitoare a Duşmanului Poporului. Nu s-au scurs nici treizeci de secunde din cele Două Minute de Ură, şi cel puţin jumătate dintre cei prezenţi în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de furie. Faţa aceea ca de oaie de pe ecran, mulţumită de sine, şi sentimentul terifiant de forţă, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau prea mult; şi pe urmă, fie şi numai vederea lui Goldstein sau gândul la el provoacă automat frică şi mânie. Goldstein este obiectul urii în mai mare măsură decât Eurasia sau Estasia, pentru că atunci când Oceania se află în stare de război cu una dintre cele două puteri, cu cealaltă este, în general, în relaţii de pace. Se petrece însă ceva ciudat: deşi Goldstein este detestat şi dispreţuit de toată lumea, deşi în fiecare zi şi de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărţi teoriile lui sunt respinse, zdrobite, ridiculizate, strigate sus şi tare, în auzul mulţimii, ca să se vadă ce prostii lamentabile sunt — în ciuda tuturor acestor lucruri, influenţa lui parcă niciodată nu slăbeşte, întotdeauna se găsesc alţi şi alţi naivi care se lasă seduşi de el. Nu trece o zi în care Poliţia Gândirii să nu demaşte spioni şi sabotori care acţionează la ordinele lui Goldstein, care se pare că este comandantul unei mari armate din umbră, al unei reţele secrete de complotişti care urmăresc să răstoarne ordinea de Stat. Frăţia — cică aşa s-ar numi. Umblă şi unele vorbe, şoptite, despre o carte îngrozitoare, un compendiu al tuturor ereziilor, al cărei autor ar fi chiar Emmanuel Goldstein şi care ar circula clandestin pe ici, pe colo. Este, din câte se spune, o carte fără un titlu anume. Lumea vorbeşte despre ea — dacă are curajul să vorbească — spunându-i, pur şi simplu, Cartea. Dar asemenea lucruri nu le afli decât din nişte zvonuri vagi. Nici Frăţia, nici Cartea nu sunt subiecte despre care un membru al Partidului s ă vorbească, dacă poate să le ocolească.

În al doilea minut, Ura a ajuns demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, făcând eforturi disperate ca să acopere vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, se făcuse stacojie la faţă, iar gura i se deschidea şi se închidea de parcă ar fi fost un peşte pe uscat. Până şi chipul aspru al lui O'Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul solid umflându-i-se şi tremurând, ca şi cum ar fi rezistat asaltului unui val uriaş. Fata cu părul negru din spatele lui Winston a început să ţipe: „Porcule! Porcule!! Porc ordinar!!!” — si, la un moment dat, a apucat un dicţionar gros de Nouvorbă şi l-a aruncat în tele-ecran. Cartea l-a lovit pe Goldstein în nas şi a ricoşat; dar vocea a continuat, netulburată de nimic, într-un moment de luciditate, Winston s-a trezit că urla şi el ca toţi ceilalţi şi că izbea violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce este realmente îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-şi joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abţine de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens.

Un extaz hidos al fricii şi al dorinţei de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera. Şi totuşi, furia care te cuprinde în asemenea momente este o emoţie abstractă, fără un azimut precis, pe care o poţi comuta de la un obiect la altul, ca pe flacăra unei lămpi de sudură. Aşa se face că vine câte un moment, în care ura lui Winston nu se îndreaptă deloc spre Goldstein, ci, dimpotrivă, spre Fratele cel Mare, spre Partid şi spre Poliţia Gândirii; în asemenea momente, inima lui se întoarce spre ereticul acela de pe ecran, alungat şi batjocorit de toată lumea, singurul campion al adevărului şi al logicii într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare, redevine şi el la fel ca toţi ceilalţi din jurul lui şi tot ce se spune despre Goldstein i se pare şi lui că este adevărul adevărat, în asemenea momente, ura lui secretă faţă de Partid se transformă în adoraţie, iar Fratele cel Mare se înalţă precum un turn protector, neînfricat şi de neînvins, care stă ca o stâncă în calea hoardelor Asiei, pe când Goldstein, deşi se spune că este izolat şi neajutorat, deşi însăşi existenţa lui rămâne de dovedit, capătă statura unui vrăjitor sinistru, capabil, prin simpla forţă a vocii sale, să demoleze edificiul civilizaţiei.