ştie că lucrează la Secţia Literatură. Probabil că face cine-ştie-ce muncă mecanică la vreuna dintre maşinile de scris romane, fiindcă a văzut-o de câteva ori cu mâinile unsuroase şi cu câte o cheie articulată în buzunarul de la salopetă. Ca fată, pare sigură pe ea şi are un păr negru bogat, pistrui pe faţă şi mişcări iuţi şi atletice. Să tot aibă vreo douăzeci şi şapte de ani. În jurul taliei de la salopetă avea prinsă o eşarfă roşie îngustă, emblema Ligii Tineretului Anti-Sex, pe care şi-o petrecuse de mai multe ori, destul de strâns ca s ă-i scoată în relief frumuseţea soldurilor. Lui Winston i-a displăcut fata asta din primul moment în care a văzut-o. Ştie şi de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei şi de băi reci şi de excursii în grup şi în general de castitate pe care reuşeşte s-o creeze în jurul ei. Winston detestă aproape orice femeie, şi mai ales pe cele tinere şi drăguţe. Femeile, mai ales cele tinere, sunt întotdeauna cele mai fanatice susţinătoare ale Partidului, cele care înghit orice slogan, care fac spionaj amator şi care te toarnă urgent dacă te miros de neortodoxie. Dar fata asta, în mod special, îi lasă impresia, ori de câte ori o vede, că este mai periculoasă decât multe altele. Odată, când treceau unul pe lângă altul pe coridor, fata i-a aruncat o privire piezişă care parcă l-a străpuns si, pentru o clipă, a fost cuprins de o panică oarbă. Atunci i-a trecut pentru prima oară prin minte ideea că ar fi putut lucra pentru Poliţia Gândirii. Sigur că era puţin probabil aşa ceva, dar iată, şi azi-dimineaţă, ca de fiecare dată când s-a întâlnit cu ea, a avut un sentiment de nelinişte ciudată, un amestec de teamă şi duşmănie.

Cealaltă persoană era un bărbat pe care-l cheamă O'Brien, membru al Partidului Interior, care deţine un post atât de important şi de sus-pus, încât Winston ştie doar foarte vag cu ce anume se ocupă. Oamenii de pe scaune au scos un murmur văzând salopeta neagră a unui membru al Partidului Interior. O'Brien este un bărbat voinic, aproape masiv, cu ceafa groasă şi cu figura aspră, ironică şi brutală. Şi totuşi, în ciuda aspectului său înfricoşător, are un anume farmec în comportament, o mişcare de a-şi potrivi mai bine ochelarii pe nas, care te lasă cumva fără replică — deşi lui Winston nu-i este foarte clar în ce fel —, un gest neaşteptat de manierat. Un gest care, dacă ar mai gândi cineva în aceşti termeni, aminteşte de un nobil din secolul nouăsprezece, care îţi întinde cutia cu tutun de prizat. Winston l-a mai văzut pe O'Brien poate de zece ori în tot atâţia ani, dar, curios lucru, se simte foarte tare atras de el, nu numai fiindcă îl intrigă contrastul dintre aspectul lui rafinat şi fizicul de boxer profesionist, ci mai degrabă din cauza unei convingeri ţinute secretă — sau poate nici măcar dintr-o convingere, ci dintr-o speranţă —, şi anume că ortodoxia politică a lui O'Brien nu este perfectă. Este ceva în figura lui care sugerează automat acest lucru. Şi, de fapt, poate nici măcar nu este neortodoxie ceea ce i se cite şte pe faţă, ci pur şi simplu inteligenţă. Oricum, are înfăţişarea unui om cu care ai putea sta de vorbă, dacă ai reuşi să păcăleşti cumva tele-ecranul şi să-l prinzi singur. Winston personal nu a făcut, însă, niciodată nici cel mai mic efort de a-şi verifica presupunerea, fiindcă adevărul este că nu are cum să facă aşa ceva.

Când a intrat în holul cu scaune, O'Brien s-a uitat la ceas şi, văzând că era aproape ora unsprezece, s-a hotărât, evident, să rămână acolo, la Secţia Documente, pentru cele Două Minute de Ură. S-a aşezat pe acelaşi rând cu Winston, câteva scaune mai departe. O femeie mică de statură, cu părul de culoarea nisipului, care lucrează în boxa de lângă cea a lui Winston, s-a aşezat între ei. Fata cu părul negru stătea exact în spate. In clipa următoare, tele-ecranul cel mare din fundul sălii a slobozit un glas sinistru, ca scrâşnetul unei maşinării neunse. Un zgomot care îţi strepezea dinţii şi-ţi ridica părul la ceafă. Începuse Ura.

Ca de obicei, pe ecran a apărut chipul lui Emmanuel Goldstein, Duşmanul Poporului. Printre spectatori au început fluierăturile. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, a scos un ţipăt de groază amestecată cu scârbă. Goldstein este un renegat şi un decăzut care odată, cu mult timp în urmă — nimeni nu-şi mai aminteşte cu siguranţă cât anume — a fost una dintre figurile de frunte ale Partidului, aproape la acelaşi nivel cu Fratele cel Mare însuşi; pe urmă, s-a angajat în activităţi contrarevoluţionare, a fost condamnat la moarte, dar, nu se ştie cum, a scăpat şi a dispărut ca prin minune. Programul celor Două Minute de Ură variază de la o zi la alta, dar nu este zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El este primul trădător, cel dintâi care a pătat puritatea Partidului. Toate ticăloşiile îndreptate împotriva Partidului care au urmat, toate trădările, actele de sabotaj, ereziile, deviaţiile — toate au izvorât direct din teoriile lui. Undeva, nu se ştie bine unde, Goldstein este încă în viaţă şi-şi organizează comploturile: poate undeva dincolo de ocean, sub protecţia străinilor care-l plătesc, sau, aşa cum se zvoneşte din când în când, poate se ascunde pe undeva chiar pe teritoriul Oceaniei.

Lui Winston i s-a crispat diafragma. Ori de câte ori vede chipul lui Goldstein, îl încearcă sentimente amestecate. Faţa aia prelungă şi osoasă de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, şi cu bărbuţa ascuţită, ca de ţap. O figură inteligentă şi totuşi eminamente demnă de dispreţ: poartă o pereche de ochelari proptiţi pe vârful nasului, care îi dau o înfăţişare de prostie senilă. Seamănă cu o oaie şi chiar şi în voce are nişte inflexiuni care aduc a behăituri.

De pe ecran, Goldstein şi-a debitat, ca de obicei, atacul veninos împotriva doctrinelor Partidului, atac atât de exagerat şi de ticălos, încât nici