Cărți «Angus Fraser descarcă filme- cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
În Persia ţiganii au fost consideraţi intruşi: au trebuit să înveţe limba pentru a putea comunica cu locuitorii. Contactele lingvistice trebuie să fi avut loc mai degrabă cu dialectele dinamice ale ţăranilor decât cu limbajul strict al literaţilor, imortalizat în dicţionare. Dar nu ar trebui exagerat nici efectul bilingvismului lor: relaţia dintre furnizorii de mărfuri sau servicii şi clienţii lor este cu mult mai superficială decât cea care există în comunităţile bilingve. În ciuda acestui fapt, odată aflată în afara Indiei, limba romani îşi va dezvolta unele din trăsăturile cele mai importante şi caracteristice.
Întreaga familie de dialecte romani se poate grupa în trei ramuri principale: europeană, armeană şi asiatică (alta decât cea armeană). Turner le-a etichetat mai potrivit: grupurile rom, lom şi dom, în funcţie de tratarea fonetică a cuvântului derivat din termenul sanscrit domba. Varietăţile non-europene ale limbii romani pot fi astfel denumite lomavren (grupul armean) şi doman (grupul asiatic). Sampson a arătat că, în cazul ramurii europene şi lomavren, consoanele sonore (produse prin vibraţia corzilor vocale) bh, dh, gh, dzh din sanscrită devin forme afone (produse fără vibraţia corzilor vocale) ph, th, kh şi ch (h reprezentând aspiraţia sunetelor însoţite de răsuflare, în timp de pierderea aspiraţiei în cazul lui bh, dh, gh şi dzh şi transformarea în b, d, g, dz – un principiu totalmente contrar – reprezintă semnul distinctiv al grupului asiatic. Este posibil ca prima schimbare (care în lomavren s-a dovedit a fi mai puţin regulată decât a dat de înţeles Sampson) să fi rezultat din influenţa grupului armean, multe dialecte posedând sunetele afonice dar nu şi pe cele fonice.
Sampson era convins ca aceste evoluţii sunt consecinţele unei ramificări ce a avut loc pe teritoriu persan probabil, dând naştere celor două ramuri pe care le-a denumit grupurile ben (domari) şi phen (europeană şi lomavren), pe baza formelor pentru cuvântul „soră”. Astfel
Pentru moment este convenabilă adoptarea denumirilor lui Sampson, deşi ideea sa despre o grupare phen unitară rămâne discutabilă. Limba ţiganilor ben (domari) include dialectele vorbite de populaţiile nawar (Palestina şi Siria) kurbat (din nordul Siriei) şi karad (din Asia Mică, Transcaucazia şi Persia).{30}
Faţă de majoritatea dialectelor europene, cele domari au decăzut mai mult, şi atunci când s-a trecut la cercetarea lor acestea erau deja puternic impregnate cu elemente arabe, adesea însă urmele au fost răzleţe.{31} În ciuda stăruinţei lui Sampson că ambele provin din aceeaşi sursă, am remarcat deja faptul ca unele diferenţe existente între domari şi varietatea europeană a limbii romani generează dubii în legătură cu nivelul presupus al gradului de uniformitate al originii comune.
Când o limbă se scindează în altele noi, fragmentele ce rezultă din această scindare se pot deplasa mai rapid sau mai încet de-a lungul aceloraşi căi sau al unor căi divergente. Nu putem şti cât de rapid s-au produs schimbările în cazul grupurilor ben şi phen, cât de devreme s-a produs separarea dintre ele sau cât timp a rămas fiecare grup în Persia. Diferenţa dintre ele este suficient de mare pentru a indica o scindare relativ timpurie. Absenţa unora dintre cele mai importante împrumuturi de origine persană din dialectele ben poate indica faptul că aceştia au fost primii care au părăsit Persia. Când şi cum au ajuns în Siria, rămâne necunoscut: până în secolul al XIX-lea vom auzi puţine lucruri despre ei, în afara unor date ocazionale şi ambigue, precum cele oferite de un îndreptar arab din secolul al XIV-lea, intitulat Mesalek Alabsar (Călătorii ale ochilor) scris de Al-Umari, funcţionar al cancelariei mameluce, care vorbeşte de mai multe triburi de „lors” din Egipt şi (în special) Siria, descriind îndemânarea lor de acrobaţi.
Numărul elementelor persane din dialectele ţiganilor europeni indică o şedere prelungită.{32} Printre acestea sunt (în dialectul ţigănesc galez) cdkano (setea); darlav (mare); kis (mătase); kisti (curea, brâu); koro (orb); posum (lână) şi ves (pădure). Dintre aceste cuvinte doar cele pentru „orb” şi „lână” s-au regăsit în vorbirea domari consemnată de Macalister. Aici, la fel ca şi în alte ocazii, s-ar putea lărgi în mod considerabil lista de împrumuturi posibile sau probabile, dar cu preţul introducerii unui grad mai mare de speculaţie. De exemplu cuvântul romani baxt (noroc, succes) este în mod obişnuit considerat un împrumut, provenind de la cuvântul iranian bakht (noroc, fericire), de recunoscut în cuvântul baksheesh, dar putând la fel de bine fi un termen original. Întrucât limbile iraniene şi cele indo-ariene sunt strâns înrudite, având o serie de trăsături comune, nu este întotdeauna uşor să hotărăşti între două etimoane rivale. În mod asemănător, în cadrul familiei de limbi iraniene, se naşte uneori îndoiala dacă un anumit cuvânt împrumutat provine din limba persană, kurda sau osetă, sau poate într-adevăr din armeană care, deşi nu mai este considerată ca făcând parte din această familie, conţine totuşi un număr ridicat de împrumuturi iraniene.
În ceea ce priveşte plecarea din Persia, folosind ca argument absenţa din limba ţigănească a cuvintelor arabe, unii savanţi au susţinut la începutul anilor 1970 ca strămoşii ţiganilor europeni au trecut prin Persia probabil înainte de primele invazii ale arabilor. Aceasta ar însemna că ţiganii au părăsit acest teritoriu înainte de mijlocul secolului al VII-lea, cu mult mai devreme decât se susţine de