regulă. Un atare argument pare totuşi să se ciocnească de două inconveniente. Presupunerea că, odată cu ocuparea Persiei de către arabi, limba acestora a început să pătrundă la toate nivelurile, aducând imediat limba romani sub influenţa ei, ar reprezenta o hipersimplificare a procesului lingvistic. În orice caz, în limba romani din Europa exista câteva împrumuturi din arabă: berk (piept, sân – deşi limba romani a păstrat şi termenul indic cuci)-, xumer, xumel (aluat, fărâmituri); kisi (pungă de bani). Poate că ar mai trebui adăugat şi termenul lav (cuvânt) – ca în Lavengro, de George Barrow – derivat sau influenţat poate de termenul arab lafz care a fost preluat atât în Persia, cât şi (mai târziu) în India. Oricât de rare şi discutabile ar fi aceste împrumuturi, sunt poate totuşi suficiente pentru a sugera imposibilitatea ca strămoşii ţiganilor europeni să fi părăsit Persia mai înainte ca cucerirea arabă să fi reuşit să introducă în limbajul oamenilor simpli un număr suficient de cuvinte semitice. Armenia

Armenia, unde ţiganii phen se pare că s-au dus după ce au părăsit Persia, a căzut şi ea sub dominaţia arabă în secolul al VII-lea, deşi limba armeană nu a ajuns să fie îmbibată cu elemente arabe, precum limba persană. Nu se poate ca şederea ţiganilor în Armenia să fi fost de scurtă durată. Dialectele europene ale limbii romani conţin un număr de cuvinte împrumutate din limba armeană precum: bov (cuptor); dudum (pepene, tigvă); dzolano (catâr); kotor (bucată); kaco (nasture); mortsî (piele) şi posibil grai (cal) – poate din cuvântul armean grast – animal de povară. Din limba osetă, vorbită în nordul Armeniei, provine probabil cuvântul vordon (căruţa), care devine mult mai târziu cuvântul ţigănesc pentru căruţa cu coviltir trasă de cai, cu care în mintea omului de rând este adesea asociat ţiganul. Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu se întâlneşte în dialectele ben din Asia. Nu se întâlnesc nici în frânturile de lomavren, în dialectul ţiganilor cunoscuţi sub numele de bosa, pe care secole mai târziu îi găsim rătăcind prin Armenia, Turcia, Persia şi în sudul Caucazului. Când în veacul al XIX-lea dialectul ţigănesc vorbit de către populaţia bosa (şi care s-a autointitulat lom) a început să fie studiat, acesta îşi pierduse din vigoare fiind puternic stâlcit. Deşi înţesat cu împrumuturi armene, faptul că practic nu are în comun cu dialectul romani din Europa niciun element derivat din armeană avansează posibilitatea ca sciziunea ţiganilor phen să fi avut probabil loc înainte de căderea lor totală sub influenţa limbii armene sau că, într-adevăr, în dialectele lomavren şi cel european toate modificările au avut loc separat.{33}

Putem doar să ghicim motivul producerii unui exod din Armenia, dar nu putem susţine ca acesta s-a datorat lipsei influenţelor divergente. Este posibil ca intrarea în Imperiul Bizantin să fi fost un proces treptat, stimulat la început de starea de frământare a ţării, generată de îndelungata rivalitate dintre bizantini şi arabi: o mare parte din teritoriu a fost devastat de armatele Bizanţului şi, în cele din urmă, anexată progresiv în primele decenii ale secolului al XI-lea. Cucerirea bizantină a fost de scurtă durată şi, curând dupa aceea, selgiucizii – unul din clanurile turceşti din Asia Centrală – şi-au început incursiunile în Armenia, până ce numai Cilicia, pe coasta Mediteranei, a rămas sub stăpânire armeană.

Coeziunea socială

După ce am luat urma limbii romani până la poalele muntelui Ararat, ca în versurile lui Cowper:

 

filologi

ce prin spaţiu şi timp o silabă urmând

de-acasa pornesc şi prin noapte gonesc

spre Galia şi Grecia,

şi-n Arca lui Noe se-opresc

 

se recomandă o estimare a posibilelor simplificări pe care abordarea lingvistică a pre-istoriei lor le poate încuraja. Se naşte pericolul ca, vorbind despre succesive „scindări” lingvistice şi divizări în diferite „cete”, să se creeze o imagine inconştientă despre migraţia ţiganilor sub forma unor cete care mărşăluiesc afară din India şi în anumite puncte ale traseului se scindează în două subdiviziuni, fiecare apucând-o pe un drum diferit dar, în general, orientat spre vest. O asemenea gândire este uneori încurajată de hărţile produse şi în care săgeţile indică direcţiile probabile de avansare ale primelor migraţii ale ţiganilor. Dar, în realitate, nu se poate sa se fi întâmplat aşa.

Nu cunoaştem nimic cu certitudine despre organizarea socială şi cultura primilor ţigani, tot ce putem este să facem conjecturi. Nu ni se pare un lucru prea fantezist dacă ne bazăm ipotezele pe două presupuneri: prima, că aceşti ţigani au reflectat un model indian de existenţă socială şi a doua, că aceia dintre ei care nu s-au stabilit într-un loc au manifestat aceleaşi trăsături speciale observate în cazul multor grupuri de nomazi. Atunci ca şi acum, o trăsătură a existenţei sociale în India o reprezintă răspândirea sub-castelor etnice sau jatis (jati = naştere), care pentru funcţionarea de zi cu zi a societăţii hinduse a ajuns să dobândească mai multă relevanţă decât castele principale (varnas). Relaţiile dintre sub-caste se bazau pe profilarea muncii. Caracterul monoprofesional al unei jati conduce la interdependenţă economică; poate de asemenea să genereze o mişcare sau o răspândire teritorială constantă, în vederea găsirii de suficiente solicitări pentru meseriile în discuţie, şi nu este dificil ca, printre grupurile nomade deosebit de numeroase pe continentul indian, să se stabilească analogii cu ţiganii{34}. O altă trăsătură caracteristică pentru jati este endogamia sau căsătoria în interiorul grupului, şi asta presupune păstrarea legăturii în interiorul unei jati, dar şi păstrarea unui hotar între aceasta şi alte comunităţi. Modelul indian ar indica de asemenea şi o ideologie destul de rigidă referitoare la puritate şi impuritate (care ar putea fi un factor important în delimitarea unor atari hotare).

În lumina acestor fapte şi a evoluţiei ulterioare a ţiganilor, mulţi indivizi din grupurile iniţiale au umplut probabil o nişă economică: