prin furnizarea de mărfuri sau de servicii specializate, muncind în număr relativ mic şi fiind în permanentă mişcare, întrucât nu şi-au permis să inunde piaţa şi au avut nevoie de o gamă largă de clienţi. Este imposibil de spus dacă aceşti clienţi erau orăşeni, săteni, agricultori, păstori nomazi sau o combinaţie a acestora. Altora nu li s-ar fi părut anormal modul de viaţă nomad al ţiganilor: în Iran şi în ţările învecinate, nomadismul era larg răspândit, chiar şi la mijlocul secolului XX, aproximativ 10% din populaţia Iranului rămânând nomadă în ciuda încercărilor sporadice de sedentarizare a triburilor. Există totuşi o deosebire importantă între ţigan: şi nomazii obişnuiţi, şi anume pentru primi] înseamnă deplasarea dintr-un loc într-altul pentru a-şi vinde produsele sau pentru a-şi face meseria, în timp ce pentru ceilalţi nomadismul reprezintă deplasarea sezonieră pentru creşterea vitelor şi pentru agricultură. Nomazii şi păstorii nomazi pot trăi împreună în simbioză: chiar şi în zilele noastre un număr mare de grupuri de păstori din Turcia, Iran şi Belucistan au cel puţin un grup de nomazi ataşat lor, poate ca vânzători de mărunţişuri, alteori însă, aceşti nomazi pot avea clienţi sedentari, din mediul rural.

Dacă lucrurile s-au întâmplat astfel, date fiind constrângerile stilului lor de viaţă – nomadism, dispersie, caracter minoritar şi în consecinţă o potenţială slăbire a legăturilor colective în cadrul grupului – atunci cum oare au reuşit mulţi dintre aceşti primi ţigani să-şi păstreze identitatea socială şi culturală comună în timpul unei îndelungate perioade de deplasare treptată spre vest. Punând această întrebare nu putem să nu ne mirăm de extraordinara lor tenacitate. Diaspora ţiganilor a fost uneori comparată cu cea a evreilor, totuşi în cazul primilor avem de a face cu diaspora unui popor fără o castă a preoţilor, fără un standard recunoscut al limbii, fără texte care să păstreze cu sfinţenie credinţe şi un cod moral şi, în ultimă instanţa, fără păzitori ai tradiţiilor etnice. Dezrădăcinaţi din India şi ducând o existenţă mobilă, identitatea instabilă a devenit inevitabilă. Etnicitatea lor avea să fie croită şi modelată de o multitudine de influenţe interne şi externe. Ei vor asimila nenumărate elemente care nu au niciun fel de legătura cu India şi. În cele din urmă, vor înceta cu desăvârşire să mai fie indieni. Totuşi identitatea, cultura lor, în ciuda transformărilor, va rămâne net distincta de cea a populaţiei gadzé care îi înconjoară şi de care va depinde existenţa lor economică. În visurile lor nu se regăseşte nicio ţară a făgăduinţei şi ei înşişi vor uita de antecedentele lor indiene, manifestând prea puţin interes faţă de începuturile istoriei lor, lăsând în seama populaţie: gadźé ca, secole mai târziu, să le redescopere şi să le urmărească în mod obsesiv trecutul şi originea.

3. ÎN IMPERIUL BIZANTIN ŞI ÎN BALCANI Bizanţul şi Grecia

Selgiucizii au dovedit un extraordinar apetit pentru război, forţa lor crescând fenomenal de repede. Invadarea Armeniei de către aceştia la mijlocul veacului al XI-lea a produs dislocarea poporului armean, ideea deplasării ţiganilor spre vestul Imperiului Bizantin – Constantinopol şi Tracia –, de unde ulterior s-au răspândit în Balcani şi în întreaga Europă, devenind o ipoteză tentantă{35}: Bizanţul se afla acum în pragul declinului rapid al măreţiei sale de odinioară, când Constantinopolul cârmuise peste cea mai bogată împărăţie a lumii creştine. În 1071, la Manzikert, lângă lacul Van din Armenia, o armată bizantină a fost înfrântă de turcii selgiucizi, iar ca urmare Imperiul Bizantin va pierde o mare parte din Anatolia.

Cultura greacă din Bizanţ a supravieţuit încă multă vreme după cedarea teritoriului; chiar şi în Anatolia musulmană limba greacă nu a dispărut de tot. Ţiganii au fost expuşi influenţelor lingvistice din partea acesteia cu mult timp înainte ca ei să traverseze Dardanelele, impactul limbii greceşti asupra celei ţigăneşti fiind puternic – mult mai puternic decât cel exercitat de limba persană. (Notabilă de asemenea pentru implicaţiile istorice este absenţa, în varietatea europeană a limbii romani a elementului turcesc, cu excepţia împrumuturilor care, mult mai târziu şi într-o manieră limitată, vor pătrunde în limba acelor ţigani a căror activitate se va limita la zona Balcanilor.)

Prima referire la prezenţa ţiganilor în Constantinopol provine cel mai probabil dintr-un text hagiografic georgian Viaţa Sf Gheorghe Atomtul, compus în jurul anului 1068 în mănăstirea Iberon de pe muntele Athos.{36} Aici citim că, în anul 1050, împăratul Constantin Monomachos, sâcâit fiind de animalele sălbatice care îi devorau vânatul din parcul imperial Philopation din Constantinopol, a cerut ajutor unei „populaţii de samariteni, descendenţi ai lui Simion Magul, pe nume adsincani, bine-cunoscuţi pentru arta lor de a ghici şi de a face farmece”. Aceşti adsincani au pus pe jos bucăţi de carne descântate care au ucis pe loc animalele. Denumirea adsincani utilizată în acest text este forma georgiană a grecescului atsínganoi sau atzínganoi, termenul folosit de bizantini când se refereau la ţigani. Nemţescul Zigeuner, franţuzescul tsiganes, italienescul zingari şi maghiarul cigányok, la fel ca şi forme similare folosite în alte câteva limbi au derivat toate de la denumirea bizantină. Originea lui atsínganos a fost mult dezbătută şi nici până astăzi nu s-a reuşit înlăturarea tuturor dubiilor. Cel mai larg acceptat punct de vedere este cel conform căruia termenul este o formă greşită a numelui sectei eretice athínganoi folosit în cazul ţiganilor pentru că ambele grupuri s-au bucurat de reputaţia similară de a prezice viitorul şi de a face farmece. Ereticii athínganoi au fost drastic reduşi numeric, poate chiar suprimaţi în urma persecuţiilor din secolul al IX-lea.

Următoarea referire la athínganoi, termen utilizat în mod clar aici cu sensul de ţigani, provine din veacul al XII-lea şi se găseşte într-un comentariu făcut de canonicul Teodor Balsamon (decedat în 1204) la canonul LXI al Conciliului de la Trullo (692). Conform acestui canon orice credincios care exploata publicul prin expunerea de urşi sau alte animale pentru amuzament sau prin ghicitul viitorului era pasibil de excomunicare pe o perioadă de şase ani:

 

Aceia care poartă urşii