în zgardă se numesc ursari. Ei leagă aţe vopsite pe capul şi întregul corp al animalului. Apoi obişnuiesc să taie aceste aţe şi să le ofere împreună cu fire din blana animalului, ca amulete sau ca leac contra bolilor sau a deochiului. Alţii, care se numesc athínganoi, obişnuiesc să poarte în jurul trupului şerpi încolăciţi şi unuia îi spun că e născut sub o stea nefastă, iar altuia sub una norocoasă, şi mai obişnuiesc să prezică norocul şi ghinionul din viitor.{37}

 

Într-un comentariu la canonul LXV al Conciliului de la Trullo, Balsamon se referă din nou la aceşti athinganoi; explicând natura ventrilocilor el scrie: „Ventriloci şi vrăjitori sunt toţi aceia care sunt inspiraţi de Satana şi pretind că pot prezice necunoscutul, cum sunt, de exemplu: kritriai-i, athinganoii, falşii profeţi, «eremiţii» şi alţii”. Mesajul a fost repetat un secol şi ceva mai târziu de către Athanasos I, Patriarhul Constantinopolului, într-o scrisoare circulară adresată clericilor, instruindu-i cum să-şi povăţuiască enoriaşii să nu se întovărăşească cu ghicitorii, ursarii, îmblânzitorii de şerpi şi „îndeosebi să nu permită ţiganilor (adingánous) să le intre în case pentru că propovăduiesc lucruri diavoleşti”. Câteva decenii mai târziu, învăţatul Iosif Bryennius (1340–1431), într-un tratat asupra cauzelor nenorocirilor care se abătuseră asupra Imperiului Bizantin, deplângea faptul că oamenii se întovărăşesc zilnic cu „magicieni, ghicitori, atbingánous şi îmblânzitori”.

O variantă interesantă în ceea ce priveşte terminologia apare într-un canon bizantin din secolul al XV-lea, care prevede cinci ani de excomunicare pentru „toţi cei care se duc la egiptence (aiguptísas) pentru ghicit sau cei care aduc prezicători care să-i descânte când sunt bolnavi sau suferă de ceva”. Faptul că denumirea de aiguptíssas se referă la ţigăncile care se îndeletnicesc cu ghicitul şi nu la egiptence este dovedit şi de versiunea slavă a canonului în care cuvântul apare tradus ca ciganki{38}. Nu putem fi niciodată la fel de siguri că alţi scriitori bizantini i-au avut în vedere pe ţigani atunci când s-au referit la egipteni, deşi este foarte tentant să interpretăm astfel lunga descriere{39} pe care Nicephorus Gregoras o face unei trupe de acrobaţi şi jongleri egipteni care şi-a făcut apariţia în Constantinopol în primele decenii ale secolului al XIV-lea şi care apoi a călătorit mai departe prin Tracia şi Macedonia, ajungând chiar şi până în Spania. Cu toate acestea, este cât se poate de clar că legenda despre originea egipteană era răspândită în Bizanţ în secolul al XV-lea, dacă nu chiar de mai devreme (bineînţeles sprijinită şi de asocierea secretă a Egiptului cu ocultismul şi prorocitul). Mai mult ca probabil că termenul pentru ţigani, guphtoi, din greaca modernă provine de la utilizarea cu acest sens.

Alte referiri la ţigani, fie ca egipteni, fie cu alte denumiri, apar în versuri populare datând din secolul al XIV-lea şi servesc pentru a arăta că bizantinii i-au asociat pe aceştia cu creşterea urşilor şi confecţionatul sitelor, dar şi că unele dintre denumiri începuseră să fie utilizate ca o insultă dispreţuitoare.

Începe astfel să iasă la lumină o imagine fragmentată şi impresionistă despre viaţa şi condiţia ţiganilor în cadrul larg al societăţii bizantine. Când aceştia şi-au făcut pentru prima oară apariţia în Bizanţ, credulitatea şi superstiţia erau răspândite la toate nivelurile, incluzându-i chiar şi pe împăraţi. Nu este deloc surprinzător că ţiganii au exploatat repede această răspândire în ghicit şi prezicerea viitorului. Erau de asemenea binecunoscuţi ca artişti – ursari, îmblânzitori de şerpi şi de alte animale, acrobaţi şi scamatori. Din referirile dispreţuitoare din literatura populară putem deduce că aceştia nu s-au bucurat de o reputaţie bună. Bineînţeles că este o imagine unilaterală: nu vom putea niciodată şti care este opinia ţiganilor în legătură cu societatea bizantină sau cum i-a tratat aceasta.

La acea dată Bizanţul se afla în faţa prăbuşirii. La începutul secolului al XV-lea imperiul se reducea la cetatea Constantinopolului, la Salonic şi la Morea sau Peloponez, partea sudică a Greciei continentale. Capitala era împresurată de otomani care cuceriseră deja Asia Mică şi care, după prima stabilire a lor în Europa, lângă Gallipoli în 1354, au reuşit să cucerească Bulgaria, mare parte din Grecia şi să aducă Serbia şi Ţara Românească la statutul de vasalitate. Ţiganii se stabiliseră în toate aceste ţări cu mult înainte ca acestea să fie cucerite de turci. După cât se pare, ţiganii s-au răspândit din Tracia, trecând prin Macedonia spre Grecia continentală şi cea insulară, precum şi spre nord către teritoriile care mult mai târziu aveau să devină Iugoslavia şi România. Este posibil ca unele dintre aceste migraţii să fi avut vreo legătură cu înaintarea constantă a turcilor otomani.

În cursul secolului al XIV-lea ţiganii s-au stabilit în Peloponez şi într-o serie de insule greceşti. Într-un pamflet din 1416 compus de scriitorul satiric bizantin Mazaris şi intitulat Şederea lui Mazaris în Hades, se găseşte o scrisoare imaginară datată 21 septembrie 1415, adresată din Peloponez unui anume Holobolos aflat în Infern, care descrie condiţiile de atunci din peninsulă: „În Peloponez… trăiesc de-a valma numeroase neamuri cărora nu este deloc uşor nici foarte necesar să le delimitezi hotarele, dar fiecare ureche le poate cu uşurinţă deosebi dup limba pe care o vorbesc, şi iată care sunt cele mai renumite: lacedaemonienii, italienii, peloponezienii, slavii, ilirii, egiptenii [aiguptioi] şi evreii (şi nu puţini sunt corcituri) în toate cele şapte naţii.”{40} Dacă putem accepta că aceşti „egipteni” erau de fapt ţigani – şi luând în considerare celelalte referiri contemporane în legătură cu prezenţa lor în Peloponez, aceasta nu este o presupunere prea îndrăzneaţă – numărul lor trebuie să fi fost considerabil de mare pentru a putea fi apreciaţi drept una dintre naţiile principale care trăiau în peninsulă ia acea vreme.