Ei au dovedit o categorică preferinţă de a se stabili în teritoriile veneţiene, atât în Peloponez cât şi în insulele învecinate, fără îndoială pentru că coloniile deţinute de Veneţia, cel mai prosper de altfel dintre jefuitorii imperiului răsăritean, s-au bucurat de o relativă stabilitate şi securitate, în vreme ce alte zone au suferit mult de pe urma incursiunilor întreprinse în mod constant de către turci. Descrierea unui popor, efectuată de călugărul franciscan Symon Simeonis care a vizitat Candia (Herakleion) de pe insula Creta în 1323, menţionează următoarele:

Acolo, în afara cetăţii, am văzut de asemeni un neam, urmând ritul grecesc şi pretinzând a face parte din familia lui Chaym (Ham). Ei nu se opresc niciodată sau doar rareori într-un loc mai mult de treizeci de zile dar, întotdeauna pribegi şi rătăcitori, blestemaţi parcă de Dumnezeu, după cea de-a treizecea zi se deplasează precum arabii, de la un răzor la altul, de la o peşteră la alta, cu corturile lor dreptunghiulare, joase şi întunecate.{41}

Insulele Ionice, la vest de Grecia continentală, aflate de asemenea sub guvernare veneţiană, au primit şi ele contingente substanţiale de ţigani. Pe insula Zante, în 1518, Jacques le Saige descrie fierari ale căror metode de lucru se aseamănă foarte mult cu cele ale ţiganilor fierari din Grecia continentală, sugerând astfel o migraţie directă din Peloponez.{42} Există întinse relatări în legătură cu o aşezare ţigănească pe insula Corfu, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, înainte ca insula să cadă în 1386 în mâinile veneţienilor. La vremea când s-a aflat despre aceşti ţigani din Corfu impozitele lor anuale deveniseră suficient de ridicate pentru a forma o feudă independentă, feudum acinvanorum (care a supravieţuit până în veacul al XIX-lea) şi deci sosirea lor în Corfu trebuie să fi avut loc cu mult mas devreme. Numărul lor a fost probabil îngroşat de prezenţa ţiganilor în mulţimea de călători loviţi de sărăcie [hommes vageniti), care la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea a pătruns în insula Corfu, venind peste mare din Epir, unde ţiganii trăiau pe atunci într-un număr considerabil. Sistemul feudal a fost acela care a asigurat cadrul guvernării veneţiene în Corfu. Un decret veneţian din 1470, ce îi conferă lui Michael de Hugot{43} feuda ţiganilor, indică faptul că stăpânul feudei avea o autoritate largă nu numai asupra ţiganilor stabiliţi în insula Corfu, ci şi asupra celor care trăiau în posesiunile veneţiene de pe coasta Epirului. Slujba era rentabilă, întrucât robii aveau multe plăţi de făcut, în bani şi în natură, către seniorul feudal, care avea dreptul de a judeca şi pedepsi pe oricine în probleme de ordin civil şi penal, cu excepţia omuciderii: acestea erau privilegii negate altor seniori feudali. În plus fiecare ţigan străin (cinganus forensis) era obligat la plata unei taxe când intra sau părăsea teritoriul aflat sub jurisdicţia guvernatorului veneţian al insulei Corfu, la fel ca şi plata unor impozite anuale pe perioada şederii.

În Grecia continentală, ţiganii s-au stabilit în număr mare în zona oraşului veneţian Nauplion, în partea răsăriteană a Peloponezului şi de asemenea în Modon (Methoni), o altă colonie veneţiană, pe coasta sud-vestică a peninsulei. La Nauplion, după cât se pare, ţiganii s-au constituit într-un grup organizat, având în frunte un lider militar, căci într-o decizie datată 12 august 1444{44}, Consiliul Veneţian al Celor Patruzeci l-a reinstalat pe un anume Johannes cinganus (Ioan Ţiganul) în funcţia de drungarius acinganorum (drungarius era comandantul unui grup de soldaţi) la câtva timp după ce fusese destituit de către guvernatorul veneţian. Acţiunea guvernatorului a fost condamnată ca fiind „contrară privilegiilor acordate predecesorilor şi urmaşilor numitului Ioan atât de către guvernul nostru cât şi de către nobilul Ottaviano Bono” (guvernator al oraşului Nauplion între 1397-1404). Dacă Ioan a fost într-adevăr ţigan, atunci avem de a face cu prima atestare a unor privilegii acordate unui conducător de origine ţigănească. Dacă ar fi vorba de vreo feudă – ca în cazul de faţă, dată fiind situaţia din insula Corfu –, privilegiile i-ar fi fost acordate doar lui Ioan. Pe de altă parte, dacă aceste privilegii ar fi avut un caracter mai general, atunci nu se poate presupune decât că veneţienii, care în Nauplion se aflau într-o situaţie dificilă datorită frecventelor raiduri turceşti, se aşteptau în schimb să li se acorde asistenţă militară în eventualitatea unui atac; poate sperau de asemenea că ţiganii vor cultiva pământul depopulat.

Portul maritim Modon, cu o colonie ţigănească considerabil de mare, era foarte bine amplasat, la jumătatea distanţei dintre Veneţia şi Iaffa, reprezentând un binevenit popas pentru pelerinii ce călătoreau spre Ţara Sfântă, pe această foarte frecventată rută.

Mai multe jurnale ale pelerinilor menţionează cartierele ţigăneşti văzute acolo.{45} Lionardo di Niccolo Frescobaldi, care a vizitat Modon-ul în 1384, relatează că a văzut un număr de romiti în afara zidurilor oraşului, pe care i-a luat drept penitenţi rugându-se pentru iertarea păcatelor.{46} Mărturiile călătorilor care i-au urmat dovedesc că era vorba de ţigani. Probabil că tocmai această întâlnire a ţiganilor cu pelerinii, în locuri precum Modon, a fost aceea care a condus la adoptarea de către ţigani a acelei înfăţişări când au avut nevoie de o acoperire care să le faciliteze ajungerea în vestul Europei.

La un secol după Frescobaldi, un număr mare de mărturii despre colonia din Modon provine de la pelerinii germani şi elveţieni, care la acea vreme deveniseră conştienţi de existenţa ţiganilor în ţările lor de baştină şi îi denumeau pe cei din Modon Zigeuner; comentariile lor erau nuanţate de luările de poziţie faţă de ţigani obişnuite în ţările de baştină. Astfel, Bemhard von Breydembach, scriind despre pelerinajul său din 1483, îi condamnă, numindu-i „trădători şi hoţi care susţin că vin din Egipt atunci când sosesc în ţinuturi germane”.{47} Breydembach