cameră, deşi trebuie să mărturisesc că nu eram foarte încântat că mă foloseam de el în felul acesta ca să o distrez pe Naoko. Era fiul cel mic al unei familii nu prea înstărite şi mi se părea mult prea serios pentru vârsta lui. În plus, întocmirea hărţilor era visul mărunt al unei vieţi mărunte şi nu avea nimeni dreptul să se distreze pe seama lui.

  Cu toate acestea, „glumele pe seama Cavaleristului” deveniseră indispensabile pentru locuitorii căminului şi nu aveam cum să le desfiinţez eu. În plus, îmi plăcea grozav să o văd pe Naoko zâmbind, aşa că am continuat să furnizez tuturor poveşti noi despre Cavalerist.

  Naoko m-a întrebat o singură dată dacă nu am vreo iubită. I-am povestit despre cea de care mă despărţisem.

  — Era drăguţă, am zis. Mi-a făcut plăcere să mă culc cu ea şi îi duc dorul din când în când, dar, ca să fiu cinstit, nu mi-a răscolit inima prea tare. Poate inima mea e de vină, poate sunt un insensibil şi în ea nu încape nimic altceva. Oare sunt incapabil să iubesc?

  — N-ai fost niciodată îndrăgostit? a întrebat Naoko.

  — Niciodată.

  Nu m-a mai întrebat nimic altceva.

  La sfârşitul toamnei, când bătea vântul rece, Naoko se lipea uneori de mine în timp ce ne plimbam. Îi simţeam respiraţia prin haina groasă, căptuşită. Îşi strecura braţul pe sub al meu, îşi băga mâna în buzunarul hainei mele, iar când era foarte frig, se agăţa de braţul meu şi începea să tremure. Îi luam gesturile ca atare, fără vreo semnificaţie anume. Eu mă plimbam întotdeauna cu mâinile în buzunare. Pantofii noştri cu tălpi de cauciuc nu scoteau nici un zgomot, cu excepţia momentelor când călcam pe frunze uscate de platan. Când auzeam zgomotele acelea, o căinam pe Naoko în sinea mea. Nu de braţul meu avea ea nevoie, ci de braţul „cuiva”. Nu de căldura mea avea nevoie, ci de căldura „cuiva”. Aveam o senzaţie de culpabilitate când îmi dădeam seama că eu sunt cel care se află în preajma ei.

  Pe măsură ce înaintam în iarnă, privirile lui Naoko mi se păreau tot mai limpezi. Era o limpezime transparentă, greu de explicat. Uneori Naoko îşi fixa privirile asupra mea, aparent fără nici un motiv. Mă scruta până în străfunduri, lăsând impresia că e în căutare de ceva şi în asemenea momente mă simţeam trist şi aveam o senzaţie foarte ciudată.

  Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva voia să-mi transmită ceva, ceva ce nu putea rosti în cuvinte, ceva ce nu pricepea chiar înainte de a se transforma în cuvinte, o senzaţie pe care nu şi-o putea explica şi de aceea nu o putea materializa în vorbe. In asemenea momente, ea se juca cu agrafa de păr, îşi tampona colţurile gurii cu batista sau privea în gol. Îmi doream să o iau în braţe când făcea asemenea gesturi, dar ezitam şi, până la urmă, renunţam. Mi-era teamă să nu o jignesc. De aceea, nu făceam altceva decât să ne plimbăm pe străzile oraşului Tokyo, iar Naoko îşi căuta cuvintele în spaţiu.

  Colegii de cămin mă tachinau întotdeauna când mă suna Naoko şi când plecam duminica dimineaţa. Presupuneau – şi mi se pare normal – că mi-am găsit o iubită. Nu le-am dat nici o explicaţie şi nici nu simţeam nevoia să mă destăinuiesc, aşa că i-am lăsat să creadă ce le place. Când mă întorceam seara acasă, trebuia să fac faţă unei avalanşe de întrebări stupide: ce poziţii am mai inventat, cum s-a simţit ea, ce culoare avea lenjeria ei de corp. Le răspundeam întotdeauna în doi peri, amuzat.

  Aşa a mai trecut un an şi am împlinit nouăsprezece. Soarele răsărea şi apunea în fiecare zi, steagul se înălţa şi cobora în fiecare zi. Duminica mă întâlneam cu iubita prietenului meu mort. Nu-mi era prea clar ce fac şi nici nu ştiam ce o să fac mai departe. La facultate, eram capabil să-i înţeleg pe Claudel, Racine, Eisenstein, dar nu mă atrăgeau aproape deloc. Printre colegi nu mi-am făcut prieteni, dar nici faţă de cei de la cămin nu mă simţeam mai apropiat. Aceştia credeau că vreau să mă fac scriitor, pentru că mă vedeau tot timpul citind. Nu mă gândisem să mă fac scriitor. De fapt, nu voiam să mă fac nimic.

  Aveam de gând să vorbesc cu Naoko despre senzaţia aceasta, considerând că ea mă poate înţelege cel mai bine, dar n-am reuşit niciodată să-mi găsesc cuvintele potrivite. „Ciudat”, gândii eu. Se pare că m-am molipsit de la Naoko. Cred că-i boală gravă asta cu găsitul cuvintelor.

  Sâmbăta seara stăteam în hol, lângă telefon şi aşteptam să mă sune Naoko. Cum cei mai mulţi studenţi erau plecaţi sâmbătă seara, holul era de obicei aproape gol. Obişnuiam să privesc la firicelele de lumină care pluteau în locul acela liniştit, făcând eforturi deosebite să-mi scrutez inima. Ce voiam de fapt? Şi ce voiau alţii de la mine? Nu am găsit nici un răspuns rezonabil. Uneori întindeam mâna încercând să prind firicelele de lumină, dar degetele mele nu se loveau de nimic.

  Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să recitesc cărţile favorite. Printre autorii pe care-i iubeam atunci se numărau Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler, dar n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin citind asemenea cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima sau scriitori francezi contemporani. Acesta a fost un alt motiv pentru care nu aveam cu cine sta de vorbă şi îmi plăcea să mă închid în lumea mea, cu cărţile mele. Le reciteam şi uneori închideam ochii şi inspiram adânc parfumul pe care-l emanau. Le adulmecam, le mângâiam şi mă simţeam fericit.

  La vârsta de optsprezece ani, cartea mea favorită era Centaurul lui John Updike, dar după ce am citit-o de câteva ori, a început să-şi piardă din strălucire şi locul i-a fost luat de romanul Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Marele