— Ştii cum e, îl linguşise doctorul Daneeka, clipind şiret şi conspirativ. Ce rost are să risc dacă nu e nevoie?

  — Bineînţeles, consimţise Yossarian.

  — Ce importanţă are pentru alţii dacă eu sunt sau nu în avion?

  — Nici o importanţă.

  — Sigur, asta am vrut să spun, continuase doctoral Daneeka. Şpaga face lumea asta să meargă înainte. O mână spală pe cealaltă. Înţelegi ce vreau să spun? Eu te scarpin pe spate, mă scarpini şi tu pe spate.

  Yossarian înţelegea ce voia celălalt să spună.

  — Nu asta am vrut să spun, continuase doctorul Daneeka, în timp ce Yossarian începuse să se scarpine pe spate. Mă refer la corupţie. La favoruri. Tu îmi faci un favor, îţi fac şi eu unul. Te-ai prins?

  — Fă-mi un favor, îi ceruse Yossarian.

  — Nici o şansă, răspunsese doctorul Daneeka.

  Doctorul Daneeka părea înfricoşător şi neînsemnat, stând abătut în faţa cortului lui, la soare, ori de câte ori putea, îmbrăcat cu pantaloni kaki de vară şi o cămaşă de vară cu mâneci scurte, decolorată până la o nuanţă de gri antiseptic, după spălările zilnice la care fusese supusă. Era ca un om care îngheţase odată de groază şi de atunci nu se mai topise niciodată total. Şedea închis în el însuşi, cu umerii lui firavi înghesuiţi pe jumătate în jurul capului, în timp ce mâinile lui bronzate, cu unghii argintii fosforescente, masau dosul braţelor lui dezgolite încrucişate, de parcă i-ar fi fost frig. De fapt, era un bărbat foarte cald şi înţelegător, care nu înceta nici o clipă să-şi plângă de milă.

  — De ce eu? se auzea văicăreala lui permanentă şi întrebarea era potrivită.

  Yossarian ştia că era potrivită, pentru că Yossarian colecţiona întrebări potrivite şi se folosise deja de ele pentru a tulbura şedinţele educative susţinute mai de mult de Clevinger în două seri ale săptămânii în cortul de spionaj al căpitanului Black, cu caporalul cu ochelari, pe care toţi îl bănuiau că era un tip subversiv. Căpitanul Black ştia că era un tip subversiv, pentru că purta ochelari şi folosea cuvinte precum panacea şi utopia şi pentru că îl dezaproba pe Adolf Hitler, care făcuse o treabă minunată combătând activităţile neamericane din Germania. Yossarian asista la şedinţele educative, pentru că voia să afle de ce se căzneau atâţia oameni să-l omoare. Câţiva alţi oameni s-au arătat şi ei interesaţi şi întrebările au fost numeroase şi potrivite când Clevinger şi caporalul subversiv au terminat şi au comis greşeala de a se interesa dacă erau întrebări.

  — Cine este Spania?

  — De ce este Hitler?

  — Când e bine?

  — Unde era moşul ăla gârbovit şi gălbejit căruia eu îi spuneam Tataie când s-a prăbuşit caruselul?

  — Care a fost atuul la München?

  — Ho-ho beriberi.

  şi

  — Căcat!

  toate lansate în succesiune rapidă, după care venea Yossarian cu întrebarea la care nu se putea răspunde:

  — Unde-s Snowden-ii de mai an?

  Întrebarea îi tulbura, pentru că Snowden fusese omorât deasupra Avignonului, când Dobbs înnebunise în văzduh şi smulsese comenzile din mâna lui Huple.

  Caporalul făcea pe prostul.

  — Ce? întrebă el.

  — Unde-s Snowden-ii de mai an?

  — Regret, dar nu înţeleg.

  — Ou sont les Neiges d'antan? spunea Yossarian ca să-l ajute.

  — Parlez en anglais, pentru numele lui Dumnezeu, rostea caporalul. Je ne parle pas français.

  — Nici eu, răspundea Yossarian, care era în stare să-l hăituiască printre toate cuvintele din lume ca să-i smulgă, dacă ar fi putut, toate cunoştinţele, dar Clevinger intervenea, palid şi slab cum era, respirând greu, în timp ce o peliculă umedă de lacrimi îi licărea deja sub ochii subnutriţi.

  Cartierul General al regimentului era alarmat, pentru că nu se ştia câte descoperiri ar putea face oamenii, din moment ce îşi îngăduiau să pună orice întrebări le treceau prin cap. Colonelul Cathcart îl trimise pe colonelul Korn să le pună capăt şi colonelul Korn reuşi, stabilind un regulament al întrebărilor. Regulamentul colonelului Korn era de-a dreptul genial, afirmă colonelul Korn în raportul înaintat colonelului Cathcart. Conform regulamentului colonelului Korn, singurii care aveau voie să pună întrebări erau cei care nu puneau niciodată întrebări. În curând, singurii care mai asistau erau cei care nu puneau niciodată întrebări şi şedinţele au fost oprite definitiv, întrucât Clevinger, caporalul şi colonelul Korn au căzut de acord că nu era nici posibil, nici necesar să educe nişte oameni care nu întrebau niciodată nimic.

  Colonelul Cathcart şi locotenent-colonelul Korn locuiau şi lucrau în clădirea Cartierului General al regimentului, ca toţi membrii personalului Cartierului General, cu excepţia capelanului. Clădirea Cartierului General al regimentului era o construcţie imensă, străveche, prin care bătea vântul, din piatră roşie fărâmicioasă, cu instalaţii sanitare paradite. În spatele clădirii se afla poligonul de tragere cu ţinte mobile, construit de colonelul Cathcart pentru recreerea exclusivă a ofiţerilor din grup şi în care fiecare ofiţer şi recrut combatant trebuia acum, graţie generalului Dreedle, să petreacă minimum opt ore pe lună.

  Yossarian trăgea în ţintele mobile, dar nu nimerea niciuna. Appleby trăgea în ele şi nu rata niciodată. Yossarian era la fel de nepriceput la trageri ca şi la jocurile de noroc. Nu reuşea niciodată să câştige bani nici la jocurile de noroc. Nici chiar când trişa nu reuşea să câştige, deoarece cei pe care-i trişa trişau întotdeauna mai bine. Erau două dezamăgiri cu care se resemnase: nu va fi niciodată un bun trăgător în ţinte mobile şi nu va câştiga niciodată bani.

  — Trebuie să fii deştept ca să nu câştigi bani, scrise colonelul Cargill într-unul din rapoartele omiletice pe care le pregătea în mod regulat pentru a fi răspândite, sub semnătura generalului Peckem. Orice prost poate câştiga bani în zilele noastre şi cei mai mulţi chiar câştigă. Dar ce