— T. S. Eliot, spuse ex-caporalul Wintergreen în cămăruţa lui din Cartierul General al regimentului douăzeci şi şapte al Aviaţiei Militare, în care sorta corespondenţa, şi trânti telefonul fără a se identifica.

  La Roma, colonelul Cargill rămase perplex.

  — Cine era? întrebă generalul Peckem.

  — Nu ştiu, răspunse colonelul Cargill.

  — Ce voia?

  — Nu ştiu.

  — Dar ce-a spus?

  — T. S. Eliot, îl informă colonelul Cargill.

  — Ce-nseamnă asta?

  — T. S. Eliot, repetă colonelul Cargill.

  — Doar „T. S… „

  — Am înţeles, să trăiţi. Atât a spus, doar „T. S. Eliot”.

  — Mă întreb ce o fi însemnând? reflectă generalul Peckem.

  Colonelul Cargill se întrebă şi el.

  — T. S. Eliot… medită generalul Peckem.

  — T. S. Eliot, repetă ca un ecou colonelul Cargill, cu aceeaşi nedumerire funebră.

  Generalul Peckem se smulse după o clipă din toropeală, cu un zâmbet onctuos şi binevoitor. Avea o expresie vicleană şi sofisticată. În ochi avea o licărire răutăcioasă.

  — Cineva să-mi facă legătura cu generalul Dreedle, îi ordonă el colonelului Cargill. Să nu ştie cine-i sună.

  Colonelul Cargill îi întinse telefonul.

  — T. S. Eliot, spuse generalul Peckem, după care închise.

  — Cine era? întrebă colonelul Moodus.

  În Corsica, generalul Dreedle nu răspunse. Colonelul Moodus era ginerele generalului Dreedle, iar generalul Dreedle, la insistenţele soţiei sale şi judecând pripit, îl băgase în armată. Generalul Dreedle îl privi cu o ură deschisă. Nu suporta nici măcar să-l vadă pe ginerele lui, care îi era aghiotant şi de aceea se afla permanent în preajma lui. Se opusese căsătoriei fiicei lui cu colonelul Moodus, pentru că nu-i plăcea să asiste la nunţi. Cu o încruntătură ameninţătoare şi preocupată, generalul Dreedle se duse spre oglinda în mărime naturală din biroul lui şi îşi privi imaginea siluetei îndesate. Avea un cap grizonat, cu frunte lată şi cu smocuri cenuşii ca oţelul deasupra ochilor, precum şi fălci grosolane şi agresive. Chibzui cu greutate asupra mesajului criptic pe care tocmai îl primise. Încet-încet, faţa i se lumină de o idee şi îşi ţuguie buzele, cuprins de o bucurie răutăcioasă.

  — Sună-l pe Peckem, îi spuse el colonelului Moodus. Ai grijă să nu afle ticălosul cine-l sună.

  — Cine era? întrebă colonelul Cargill la Roma.

  — Aceeaşi persoană, răspunse generalul Peckem cu o notă clară de panică în glas. Acum mă urmăreşte pe mine.

  — Ce voia?

  — Nu ştiu.

  — Ce-a spus?

  — Acelaşi lucru.

  — T. S. Eliot?

  — Da, T. S. Eliot. Asta-i tot ce-a spus.

  Generalului Peckem îi veni o idee plină de speranţă:

  — Poate că e un nou cod sau ceva asemănător, cum ar fi parola zilei. De ce nu pui pe cineva să verifice la transmisiuni şi să vadă dacă nu e un nou cod sau ceva asemănător, cum ar fi parola zilei?

  De la transmisiuni i se răspunse că T. S. Eliot nu era un nou cod şi nici parola zilei.

  Apoi îi veni colonelului Cargill o idee.

  — Poate că ar trebui să sun la Cartierul General al regimentului douăzeci şi şapte, ca să aflu dacă nu ştiu ei ceva. Au acolo un funcţionar pe nume Wintergreen care îmi este destul de apropiat. El este cel care mi-a sugerat că proza noastră este prea prolixă.

  Ex-caporalul Wintergreen i-a spus colonelului Cargill că nu era consemnat la Cartierul General al regimentului douăzeci şi şapte nici un T. S. Eliot.

  — Cum ţi se pare proza noastră din ultimul timp? se hotărî colonelul Cargill să întrebe dacă tot vorbea la telefon cu ex-caporalul Wintergreen. Nu-i aşa că e mult mai bună?

  — E încă prea prolixă, răspunse ex-caporalul Wintergreen.

  — Nu m-ar mira să fie amestecat în toată treaba asta generalul Dreedle, mărturisi în cele din urmă generalul Peckem. Ţii minte ce-a făcut cu poligonul de tir cu ţinte mobile?

  Generalul Dreedle deschisese personal poligonul de tir cu ţinte mobile al colonelului Cathcart tuturor ofiţerilor şi recruţilor combatanţi din grup. Generalul Dreedle dorea ca oamenii lui să petreacă în poligonul de tir cu ţinte mobile atâta timp cât le permitea programul lor de zbor. Opt ore de tragere în ţinte mobile erau pentru ei o instrucţie excelentă. Învăţau cum să tragă în ţintele mobile ale poligonului.

  Lui Dunbar îi plăcea să tragă în ţinte mobile, pentru că detesta fiecare minut petrecut în poligon şi pentru că timpul trecea foarte încet. Socotise că o oră petrecută în poligonul cu ţinte mobile, cu oameni precum Havermeyer şi Appleby, ar putea însemna de unsprezece ori şaptesprezece ani.

  — Cred că eşti nebun, reacţiona de obicei Clevinger faţă de descoperirea lui Dunbar.

  — Pe cine interesează asta? răspunse Dunbar.

  — Vorbesc serios, insistă Clevinger.

  — Cui îi pasă? răspunse Dunbar.

  — Mie chiar îmi pasă. Voi merge atât de departe, încât să admit că viaţa pare mai lungă…

  —. este mai lungă dacă…

  —. este mai lungă… Este mai lungă? Bine, este mai lungă dacă are şi perioade de plictiseală şi de neplăceri, dar…

  — Ghici cât de repede? spuse brusc Dunbar.

  — Ha?

  — Cât de repede trec, explică Dunbar.

  — Cine?

  — Anii.

  — Anii?

  — Anii, spuse Dunbar. Anii, anii, anii.

  — Clevinger, de ce nu-i dai pace lui Dunbar? interveni Yossarian. Nu-ţi dai seama ce preţ au toate astea?

  — Bine, spuse mărinimos Dunbar. Mai am răgaz câteva decenii. Ştii cât durează un an când se scurge?

  — Încetează şi tu, îi spuse Yossarian lui Orr, care începuse să râdă pe înfundate.

  — Mă gândeam la fata aia, spuse Orr. Fata din Sicilia. Fata cheală din Sicilia.

  — Ia taci şi tu,