celor care sunt deja orbi, Aici văd o problemă, Care, domnule ministru, Vom fi obligaţi să plasăm personal pentru a orienta transferurile, şi nu-mi închipui că am putea conta pe voluntari, Nu cred că este necesar, domnule ministru, Explică, în cazul în care unul dintre suspecţii de infecţie orbeşte, aşa cum e normal să se întâmple mai devreme sau mai târziu, fiţi sigur, domnule ministru, că ceilalţi, care încă îşi păstrează vederea, o să-1 alunge pe loc, Ai dreptate, Aşa cum n-ar permite intrarea unui orb căruia i s-ar năzări să-şi schimbe locul, Bine gândit, Mulţumesc, domnule ministru, putem deci să începem, Da, dă-i drumul.

  Comisia acţiona rapid şi eficient, înainte de lăsarea întunericului, au fost adunaţi toţi orbii identificaţi, şi, de asemenea, un anumit număr de presupuşi contaminaţi, cel puţin cei care putuseră fi descoperiţi şi localizaţi într-o rapidă razie efectuată în mediul familial şi profesional al celor atinşi de pierderea vederii. Primii aduşi în azilul pustiu au fost medicul şi soţia lui. Fuseseră puşi soldaţi de gardă. Poarta se deschise numai cât să-i lase să treacă şi, pe dată, se închise. Servind drept rezemătoare, o funie groasă mergea de la poartă până la uşa principală a clădirii, Luaţi-o puţin spre dreapta, acolo e o funie, apucaţi-o cu mâna şi mergeţi înainte, tot înainte, până la trepte, sunt şase la număr, îi preveni un sergent, în interiorul clădirii, frânghia se desfăcea în două ramuri, unul spre stânga, altul spre dreapta, sergentul strigase, Atenţie, voi mergeţi la dreapta, în timp ce târa valiza, femeia îşi ghida soţul spre salonul cel mai apropiat de intrare. Era lung ca o infirmerie de pe vremuri, cu două şiruri de paturi zugrăvite în cenuşiu, dar de pe care vopseaua începuse demult să cadă. Cuverturile, cearşafurile şi păturile erau de aceeaşi culoare. Femeia îşi conduse soţul în fundul dormitorului, îl ajută să se aşeze pe un pat şi îi spuse, Nu te mişca de aici, mă duc să văd cum e. Erau şi alte dormitoare, coridoare lungi şi strimte, cabinete care probabil fuseseră ale medicilor, latrine murdare, o bucătărie care încă nu-şi pierduse mirosul de mâncare proastă, un refectoriu mare cu mese acoperite cu tăblii de zinc, trei celule tapetate până la doi metri înălţime şi acoperite cu plută pe tavan, în dosul clădirii se vedea o curte împrejmuită, lăsată de izbelişte, cu câţiva copaci neîngrijiţi, trunchiurile le păreau jupuite. Pretutindeni se vedeau gunoaie. Soţia medicului reveni în clădire, într-un dulap întredeschis găsi câteva cămăşi de forţă. Când se întoarse lângă bărbatul ei, îl întrebă, Ai idee unde ne-au adus, Nu, ea era pe punctul să adauge, într-un spital de nebuni, însă el i-o luă înainte, Nu eşti oarbă, nu pot accepta să stai aici, Da, ai dreptate, nu sunt oarbă, O să le cer să te ducă acasă, o să le spun că i-ai minţit, ca să rămâi cu mine, N-are rost, ei nu te pot auzi, şi, chiar dacă ar auzi, nu le-ar păsa, Dar tu vezi, Deocamdată, cu siguranţă că voi orbi şi eu într-una din zile, ori peste un minut, Pleacă, te rog, Nu insista, de altfel, pun rămăşag că soldaţii nu m-ar lăsa să fac nici măcar un pas afară, Nu te pot obliga, Nu, dragostea mea, nu poţi, rămân ca să te ajut, şi pe ceilalţi care vor veni, dar să nu le spui că văd, Care alţii, Desigur că nu-ţi închipui că vom fi singurii, E o nebunie, Trebuie să fie, suntem într-un spital de nebuni.

  Ceilalţi orbi au sosit împreună. Puseseră mâna pe ei la fiecare acasă, unul după altul, cel cu automobilul, primul dintre toţi, hoţul care-1 jefuise, tânăra cu ochelari negri, băieţelul strabic, pe el nu, pe el îl luaseră de la spitalul unde îl dusese maică-sa. Mama n-a venit cu el, n-a avut şiretenia soţiei medicului să spună că e oarbă fără să fie, e o fiinţă simplă, incapabilă să mintă, nici măcar pentru propriul ei bine. Au intrat în salon orbecăind, pipăind văzduhul, aici nu era nici o sfoară să-i orienteze, va trebui să înveţe pe seama propriilor dureri, băieţelul plângea, îşi striga mama, fata cu ochelari negri se străduia să-1 liniştească, O să vină, vine repede, îi spunea şi, cum avea ochelarii pe nas, putea fi sau nu oarbă, ceilalţi îşi roteau ochii în toate direcţiile, nevăzând nimic, în timp ce ea, cu ochelarii puşi, doar pentru că repeta, Vine repede, vine, dădea impresia că vede intrând pe uşă o mamă disperată. Soţia medicului îşi apropie buzele de urechea soţului şi susură, Au intrat patru, o femeie, doi bărbaţi şi un copil, Bărbaţii, cum arată, întrebă medicul încet. Ea îi descrise, iar el, Pe ăsta nu-1 cunosc, celălalt, după descriere, pare să fie orbul care a venit la cabinet, Micuţul are strabism, iar femeia nişte ochelari negri, pare frumoasă, I-am văzut pe amân-doi. Din pricina zgomotelor pe care le făceau în timp ce-şi căutau locul unde să se simtă în siguranţă, orbii n-au auzit schimbul de cuvinte, se gândeau probabil că acolo nu mai erau alţii ca ei, şi nu-şi pierduseră vederea de atâta vreme încât să li se ascută auzul peste normal, în sfârşit, ca şi cum ar fi ajuns la concluzia că nu merita să schimbe ce era sigur pe ceva îndoielnic, se aşeză fiecare pe patul de care se împiedicase, ca să spunem aşa, foarte apropiaţi cei doi bărbaţi, dar n-o ştiau. Cu voce joasă, fata continua să-1 consoleze pe băieţel, Nu plânge, o să vezi că mama ta n-o să întârzie. Se lăsă apoi tăcerea, şi atunci soţia medicului spuse cu voce sonoră ca să se audă până la uşă, Aici suntem două persoane, voi câţi sunteţi. Vocea neaşteptată îi făcu să tresară pe cei nou-veniţi, însă bărbaţii rămaseră în continuare tăcuţi, a răspuns tânăra, Cred că suntem patru, un copil şi cu mine, Cine altcineva, de ce nu vorbesc şi ceilalţi, întrebă soţia medicului, Şi eu sunt, murmură, de parcă s-ar fi chinuit să pronunţe cuvintele, un glas de bărbat, Şi eu, bombăni la rândul