— Eşti sigur? îl întrebă el.

Da, era sigur. Mai sigur decât fusese de ceva vreodată.

— Ai sunat-o pe Bella? întrebă iar Eastwood.

— Aşteptam doar încuviinţarea dumneavoastră.

— Şi nu vrei să îmi spui unde ai dispărut două zile?

Werner zâmbi.

— Niciun profesionist nu îşi dezvăluie metodele, aşa cum niciun ziarist serios nu îşi dezvăluie sursele. Trebuie doar să ofere rezultate. Şi dumneavoastră asta vreţi. Rezultate.

Fu concediat printr-un gest. Făcu stânga împrejur. Când ajunse în pragul uşii, cu mâna pe clanţă, şeful tună din nou.

— Vorbeşti de rezultate. Atunci, fă bine şi produ-le. Eşti foarte aproape de a obţine ce ţi-ai dorit dintotdeauna. Sau eşti foarte aproape să dispari. Găseşte lista!

La hotelul Central Park, după ce dăduse o şpagă serioasă ca să obţină camera de rezervă reţinută pentru proprietar, hotelul fiind în întregime ocupat de participanţii la conferinţă, Bella Cotton stătea cu picioarele musculoase în apă caldă. Ceruse un lighean de la recepţie şi, la suma pe care i-o vârâse în buzunar recepţionerului pentru o noapte – cam de zece ori preţul camerei – îl primi în trei minute. Bella avea metodele ei de persuasiune şi găsea, în orice situaţie s-ar fi aflat, o ieşire creativă. Odată, având o problemă asemănătoare la un hotel la care mita nu funcţiona, îl aruncase de la fereastră pe unul dintre locatari şi aşteptase până poliţia îşi terminase treaba, după care intrase în posesia camerei. Pe Milton şi Julius Henry, adică şoferul şi dulapul, îi trimise să doarmă la un hotel unde trebuiau să îşi rezolve problemele cu schimbul, astfel încât în orice moment unul dintre ei să-i fie la dispoziţie. Îi sfătui să doarmă câteva ore cât încă nu se întâmpla nimic, pentru că avea să fie o noapte lungă.

Mobilul sună şi un diavol îi apăru pe ecran în chip de caller ID.{9} Era Fischer.

Charles intră în barul care la acea oră era închis. Se făceau ultimele aranjamente pentru cocktail, iar participanţii la conferinţă fie se retrăseseră în camere, fie se plimbau prin oraşul vechi. Câţiva, puţini, beau o bere la terasa din spate. Şeful de sală protestase când o văzuse pe Christa intrând, dar legitimaţia ei şi privirea-i autoritară îl făcuseră să renunţe repede. Se aşezase la o masă lângă ferestrele care dădeau spre stradă şi care erau semideschise. Charles îi zâmbi şi se aşeză curios chiar pe scaunul din faţa ei. Ospătarul îl întrebă dacă îl putea servi cu ceva şi Charles ceru un single malt{10} vechi de doisprezece ani. Neştiind cu ce să înceapă, se gândi să atace.

— De unde aveţi numărul meu personal? Înţeleg că poliţia română ştie să se descurce, dar numărul meu e greu de obţinut până şi în America.

— O fi, însă Interpolul e plin de resurse.

Aşadar, era de la Interpol. Era prea de tot ca o persoană ca ea să facă parte din poliţia locală.

— Domnule Baker, puteţi fi atât de amabil încât să îmi spuneţi ce aţi recunoscut la locul crimei?

— Parcă ne tutuiam, zâmbi Charles, dar văzând cât de serioasă era Christa, continuă, reluând dialogul la persoana a treia:

— Nu are sens să vă spun nimic, deoarece ceea ce am văzut eu aţi văzut şi dumneavoastră. Sau, în cel mai rău caz, aţi aflat de pe Google sau de pe Wikipedia.

Pentru prima oară, Christa surâse:

— Nu am nevoie de Google. Am surse mult mai serioase. Cât despre Wikipedia, erata e uneori mai lungă decât articolele.

— Perfect de acord. Cunoaşterea exactă nu poate fi democratizată. Accesul la ea, da. E aberant să faci un dicţionar în care oricine poate scrie orice îi trece prin cap.

— Da, însă consultarea lui nu costă.

Era un argument serios pe care îl auzise adesea chiar de la studenţii săi. Christa îl privi insistent.

— Aşadar?

— Uite cum procedăm, făcu el încă o tentativă timidă de a înmuia sloiul dintre ei. Jucăm un joc. Eu răspund sincer la o întrebare, tu răspunzi sincer la o întrebare. Şi tot aşa până la cocktail. De acord?

— Vreţi să ne jucăm adevăr sau provocare? Credeţi că suntem la un club al facultăţii dumneavoastră?

— Nu, suntem într-un bar care e în întregime la dispoziţia noastră. Se înserează. Afară e frumos şi verde. E o atmosferă caldă şi prietenoasă. Aş zice, dacă aş avea curajul, aproape romantică. Aşa că, da, propun să jucăm adevăr şi adevăr. Asta doar în cazul în care nu vreţi cumva să mă provocaţi ca să mă puneţi în situaţii ridicole.

Christa dădu să răspundă, dar chelnerul puse paharele pe masă. Se trase în spate, mulţumi şi îl privi lung pe Charles în timp ce sorbi din sticla de Coca-Cola rece. Decise să îi acorde această concesie dacă voia să obţină ceva de la el.

— OK. Ce aţi văzut acolo?

— Usturoi, un ţăruş, o oglindă şi o cruce. Adică exact ce ţine departe un vampir. Ar mai fi şi lumina zilei. Însă asta era greu de materializat într-un obiect. Puteau să scrie cu cretă pe perete.

Părea că încheiase, dar Christa nu se lăsă aşa uşor. Continuă.

— Ceea ce e aberant. Dacă asta e opera unui vampir, presupunând prin absurd că ar exista, deşi nu există, atunci n-ar fi putut fi el ucigaşul, pentru că l-ar fi distrus obiectele. E o gravă contradicţie în termeni. Doar dacă vampirul i-a muşcat, iar sluga lui prea plecată, netransformată în vampir, ca să poată fi dominată, a cărat cadavrele acolo şi a pus o semnătură inversă. În plus, în manualul vampirului, sunt rare momentele în care acesta îşi goleşte victima de tot sângele. De regulă bea un pic cât să-şi potolească setea, pentru ca şi victima, infectată, să se transforme, la rândul ei, tot în vampir. Şi tot aşa. Colonizare totală. De ce n-o fi făcut asta, nu ştiu. Poate îi erau simpatici colegii dumneavoastră şi nu ar fi vrut ca la două zile după înmormântare, morţii să se ridice şi să se ducă pe la secţie pentru a cere o ştampilă de flotant, ca să moară ăştia