Yehoshuah se aplecă spre Judith şi îi acapara atenţia gesticulând.

— La început era doar un nume, câteva semne ciudate pe ecran. Tot atât de ireal ca un joc pe computer. Bine, am discutat - dar, cine ştie, poate fi un program hoţ în vreun laborator, care acţionează aşa încât pare om? Dar apoi a sosit o scrisoare cu un timbru american, cu ştampilă din statul Mâine. Treptat am început să cred că, eventual, chiar ar putea exista ca persoană reală. Şi într-o bună zi a dat pur şi simplu telefon! Şocant! Acest nume din computerul meu vorbea cu mine, o voce adevărată, o engleză americană tărăgănată. Mi-a spus odată, o oră, un număr de zbor! Ca să fiu sincer - aşa, cu adevărat, am crezut abia când se afla în faţa mea cu sacul de marinar.

Stephen zâmbi. Nu avuseseră mult timp; Yehoshuah îl dusese imediat la tabără cu maşina, iar a doua zi începuseră lucrul dis-de-dimineaţă.

— Voi băieţii cu calculatorul vostru, spuse Judith simplu, se întoarse apoi spre bărbatul de la masa de alături, care deschisese ziarul în aşa fel încât unul dintre colţurile sale se mişca aproape de ochiul ei stâng, şi îi azvârli câteva fraze tunătoare în ebraică, de omul o întinse descurajat, cu ziar cu tot. Apoi se duseră mai departe, înapoi pe bulevard, care devenea tot mai oriental, cu cât se îndreptau spre sud, cu mirosuri de chebap şi nuci prăjite. Îi învăluiau melodii melancolice, care răsunau din tranzistoare ieftine aflate în spelunci mici şi întunecate. La un moment dat, când se întunecase deja - la vederea reclamelor luminoase Stephen îşi aminti de Las Vegas -, ajunseră în port.

— Ştiai că Jaffa este cel mai vechi port comercial din lume, Stephen? Regele Solomon l-a construit, zău, e adevărat! - şi ajunseră şi la restaurantul ales de Yehoshuah.

Au trebuit să mai aştepte puţin, până să se elibereze locurile lor, să fie luate farfuriile şi aranjată masa din nou, apoi, în sfârşit, li s-a permis să se aşeze şi să primească meniul, ca pe un hrisov valoros. Aerul era atât de dens de-l puteai tăia cu cuţitul, iar zgomotul, provocat de oaspeţii care şedeau înghesuiţi, asurzitor.

— Destul de îndrăgit localul, spuse Stephen.

— Ce spui?

— Am spus că aparent acest loc este destul de îndrăgit, repetă Stephen, ţipând.

— Da, aprobă Yehoshuah. Rezervările trebuie făcute cu patru zile în avans.

Au făcut comanda unui chelner agitat, care purta ceva asemănător unui frac şi abia aştepta să-şi exprime toţi dorinţele ca să poată alerga mai departe. O tânără, şi ea evident stresată, veni şi le puse cu mişcări abrupte aperitivul în faţă, trei pahare mari de sherry. Iar Judith nu contenea să întrebe ce se întâmplase cu descoperirea şi să-i aducă aminte că promisese să le povestească mai mult în seara asta, aşa că, în cele din urmă, Stephen cedă şi trecu la subiect, cu toate că i se părea că nu era nici locul, nici momentul potrivit.

— Zona 14 a fost necropola aşezării, adică cimitirul, explică el întors spre Yehoshuah, care avusese de-a face deseori cu profesorul Wilford-Smith, dar care nu cunoştea detaliile acestui sit arheologic prea exact. Asta se ştia deja din imaginile transmise de satelit. Deci era clar că vom avea de a face cu o mulţime de morminte. Fiecare săpător voluntar trebuia să se ocupe de un mormânt, iar al meu a fost ultimul de pe un rând întreg şi, în afară de aceasta, se afla într-un careu propriu. Deci stăteam singur în mormântul meu şi-i auzeam pe ceilalţi de pe partea cealaltă a ridicăturii de pământ discutând, râzând şi trăncănind în timp ce eu periam cu pensula oasele, care apăreau treptat din pământ, după ce cărasem toate pietrele de la plafonul cavoului prăbuşit. Asta se întâmpla alaltăieri pe la ora unsprezece. Când lumea era încă normală.

Cei doi fraţi se aplecaseră mult înainte, la fel ca şi el, iar de departe trebuia să pară cam ciudat cum îşi apropiaseră capetele. Stephen luă o înghiţitură de sherry.

— Nu mai prezenta totul atât de palpitant, îi ceru Judith.

— Nu eu trebuie să prezint situaţia palpitant. Este palpitantă în sine. Când am devenit nerăbdător şi am vrut să iau cu mâinile goale un pumn de pământ de lângă osul braţului, pentru a avansa mai repede, am dat peste ceva tare. Doamne, era cât pe ce să-l stric. Erau obiecte puse în mormânt.

— Oh, făcu Yehoshuah cu mină de cunoscător. Şi, mai exact, ce era?

— Un săculeţ plat, dintr-un material care cred că era pânză de în, bine păstrat, cusut de jur împrejur şi cam atât de mare. Indică mărimea cu degetele. Cam cât o agendă.

— Şi? întrebă Judith.

— Ei bine, continuă Stephen, eram curios ce se afla înăuntru. Deci l-am tăiat.

— Ai tăiat săculeţul?

— Da.

— Pur şi simplu?

— Pur şi simplu. Cu briceagul meu elveţian. Într-o parte.

— De necrezut! exclamă Yehoshuah consternat. Asta este cel mai rău... Asta este de-a dreptul o fărădelege arheologică!

— Şi ce era înăuntru? vru Judith să ştie.

Stephen îşi luă paharul de sherry, îl dădu peste cap înghiţind restul care mai era în el, ţuguie buzele şi le retrase din nou, se uită în tavan şi apoi de la unul la altul.

— N-o să mă credeţi niciodată, spuse el apoi.

6

În repertoriul perioadei elenistice şi romane, întregul interval de timp al acestor două epoci este ilustrat de tipuri de vase. Oalele de gătit E-l şi E-2 sunt atribuite sec. I î.Hr. şi sec. I d.Hr., iar E-l este datată în sec. I î.Hr. (vezi LAPP 1961,190: tip 72.2; TUSHINGHAM 1985, 56; fig. 22:28, 29;23:5; 24:7,17,18), dar E-2 pare să fi apărut mai timpuriu în acest secol.

Profesor Charles Wilford-Smith

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet Hamesh

Se îndreptau spre cortul alb, cu John Kaun în faţă, ca un stăpân, care-şi conduce oaspeţii prin proprietatea sa. Se afla la marginea unei regiuni care arăta ca o tablă de şah de găuri pătrate săpate în pământ, unele doar indicate, altele săpate temeinic în adâncime. Aparent, cortul fusese ridicat peste una dintre găuri şi la fiecare colţ se afla un paznic, tineri