cu priviri hotărâte, care aveau mitraliere scurte, negre, cu aspect periculos pe umăr şi care se uitau în jur neîncrezători, ca şi cum se aşteptau în orice clipă la atacul unei întregi armate.

Eisenhardt transpira. Se întreba cum rezista industriaşul în costumul său închis la două rânduri, cu cravata legată corect, prinsă cu un ac de aur decent. Oricum avea şi el ceva din veşnic prezentul praf galben pe pantofi şi pe cracul pantalonilor, deci nu părea o fiinţă cu totul supranaturală.

Profesorul se ţinea, uşor aplecat de spate, în urma lui. Oare ce vârstă să aibă? Precis peste şaptezeci, după albul strălucitor al părului. Eisenhardt încercă să-şi închipuie de ce la vârsta asta omul mai sapă în pământul unor ţări străine, în loc să stea liniştit acasă şi să crească trandafiri. Puteai să ţi-l închipui foarte bine ca pe un cultivator de trandafiri. În schimb, trăia aici, de cine ştie câţi ani, în acest deşert de care el, Eisenhardt, se săturase deja până peste cap după doar o jumătate de oră.

Kaun puse mâna pe pânza de cort, o dădu înapoi şi o ţinu ferm pentru a permite lui Eisenhardt şi lui Wilford-Smith să intre întâi.

— Atenţie, spuse el, când scriitorul trecu peste prag, drumul duce în jos.

În interiorul cortului lumina era difuză, atenuată, iar zăpuşeala înecăcioasă aproape că te ucidea. Eisenhardt se opri pentru a se orienta. Cortul se afla într-adevăr deasupra uneia dintre gropile pătrate, şi anume una dintre cele foarte adânci. Poate măsura cam cinci metri pătraţi. Chiar în dreptul picioarelor sale fusese săpată în pământ un fel de scară, cu trepte mari, inegal de înalte. Într-un loc cineva pusese o scândură prinsă în pietre. Eisenhardt începu să coboare prudent în groapa de vreo doi metri adâncime.

Cineva, probabil Kaun, acţionase un saltar şi patru lămpi fixate de tavanul cortului, pe care Eisenhardt nu le observase până în clipa asta, se aprinseră şi inundară întreaga suprafaţă cu o lumina strălucitoare. Eisenhardt se opri o clipă şi se uită încă odată în jur. Oare cât o fi durat să sapi această groapă singur? Şi de jur împrejur făcuseră zeci de astfel de săpături.

Pereţii erau plini de pietre mari şi dădeau impresia că un singur cuvânt rostit tare ar putea să le facă să se prăbuşească. Podeaua era plată, bătătorită şi nisipoasă, iar în colţul de vizavi fusese acoperit ceva cu o folie de plastic albastru-închis.

Marele secret.

Descoperirea care te poate face să-ţi stea mintea-n loc.

Preţ de o clipă Eisenhardt simţi că îi era teamă simplu, pentru că era într-o ţară străină, într-un anturaj străin, pentru că măreţul preşedinte al consiliului de administraţie al unui măreţ concern aştepta ceva de la el, nici nu ştia ce anume, darămite să ştie dacă poate îndeplini ce-i cerea magnatul. Această teamă cuprinsese fiecare părticică a corpului său treptat, nu dramatic, dar fără milă facându-l să păşească plin de încordare, privind pereţii puţului ca pe o ameninţare. Teama. Era o veche însoţitoare a sa. Poate chiar motivul pentru care scria, în loc să trăiască aventuri. De copilărie îşi amintea ca de o perioadă emoţionantă, plină de extaz, plină de minuni şi descoperiri. Dar într-o bună zi i se furişase în suflet teama şi nu-l mai părăsise afară, iar el începu să scrie.

Trase adânc aer în piept, atent la propria respiraţie. Descoperise că era imposibil să îi fie teamă în acea unică clipă minusculă în care se termina expiraţia şi plămânul era gol. Uneori această secundă era fereastra spre lumea adevărată, în lumea aşa cum arăta ea, fără teama din ochii săi, din retina sa, din fibrele nervoase. Iar acum, în acest moment, simţea că, dincolo de teamă, exista din nou acea bucurie copilăroasă, agitată, ca şi cum nu dispăruse niciodată.

— Poftiţi, spuse Kaun. Ochii lui sclipeau promiţători. Aici, în partea asta. Trageţi prelata la o parte.

— Cu grijă, vă rog, adăugă Wilford-Smith liniştit.

De fapt groapa nu era altceva decât o cameră mare, al cărei tavan lipsea şi care fusese înlocuit de vârful unui cort. Eisenhardt urmă invitaţia magnatului presei, apucă un capăt al prelatei şi o ridică cu grijă. Dedesubt era un schelet.

Nu arăta exact ca scheletul de la cursul de biologie. Părţile albicioase ale scheletului zăceau strâmb, dezordonate, ca şi cum corpul mort ar fi fost turtit de o mare greutate. Eisenhardt se gândi la straturile de pământ care fuseseră scoase şi cărate; probabil că se întâmplase chiar asta. Oasele aveau un aspect neted şi poros; avea reţineri să le atingă. După ce dădu folia de plastic deoparte, se aşeză pe vine şi se uită fascinat în orbitele goale ale ochilor, păstrate deosebit de bine. Deci ăsta a fost cândva un om.

— După cum spuneam, repetă profesorul, în felul său lent de vorbire care nu agresa ascultătorul, ceea ce explicase încă odată mai devreme, acest mormânt are cu destulă exactitate două mii de ani. Întreaga aşezare a fost părăsită, după cum putem spune azi, cel târziu în anul nouăzeci, dată la care avea cel mult două sute de ani vechime.

— Înţeleg, dădu Eisenhardt afirmativ din cap şi se întrebă care să fie marele secret. Ăsta e un schelet. Nimic de zis; trebuie să te aştepţi la aşa ceva când sapi în cimitire care au două mii de ani vechime. O mulţime de oase goale, poziţionate oarecum corect din punct de vedere anatomic, lângă ele câteva obiecte funerare, ca acest săculeţ plat de in de lângă stern...

— Exact, spuse John Kaun afirmativ. Uitaţi-vă mai atent la el.

Eisenhardt miji ochii. Săculeţul era dreptunghiular, ceva mai mare decât o palmă şi părea făcut dintr-un fel de pânză de sac care avea un aspect uscat şi sfărâmicios. Dedesubt licărea ceva deschis la culoare.

Kaun stătea aplecat asupra lui, cu braţele încrucişate peste piept, în expectativă. Aparent îi plăcea să se uite la el cum bâjbâia prin întuneric.

— Deschideţi săculeţul, îi ceru el.

— Să-l deschid? vru Eisenhardt să se asigure.

— Da. Este deschis în partea dreaptă.

Să te uiţi era una, dar să pui mâna... în muzee i se spusese ca niciodată să nu pună mâna pe exponate, cu atât mai puţin când se ştia că aveau o vechime de mii