de ani sau când erau deosebit de sensibile, sau amândouă. Eisenhardt întinse mâna şi aproape că tresări când atinse cu vârful degetelor, devenite în mod miraculos hipersensibile, materialul săculeţului, fibre scurte, lemnoase care cedau la atingerea lui, transformându-se în praf. Dar, într-adevăr, săculeţul fusese desfăcut în partea dreaptă. Cât se putea de grijuliu, ridică materialul.

Dedesubt găsi un alt săculeţ dintr-un material neted, lăptos, care arăta ca sideful şi care la pipăit semăna cu plasticul.

— Aţi mai văzut vreodată aşa ceva? întrebă Kaun curios.

Eisenhardt scutură încet din cap.

— Nu cred. Sau ar fi trebuit să văd?

Kaun râse încet. Vibra ceva în vocea lui, ca şi cum nu mai rezista mult la o tensiune interioară.

— Eu cred totuşi că aţi mai văzut aşa ceva odată. De altfel şi acest săculeţ este deschis pe partea dreaptă uitaţi-vă în el.

De ce îi tremurau mâinile acum? Ce însemnau toate astea? Degetele sale alunecau atât de atent peste el, ca şi cum dădea un examen ca să devină hoţ de buzunare cu diplomă. La pipăit părea a fi material plastic. În lumina venită din tavan, care ardea strălucitor şi fierbinte ca soarele, se vedea într-adevăr o deschizătură, care arăta ca o tăietură făcută cu cuţitul. Eisenhardt apucă astfel colţul liber şi îl ridică uşor.

Îl auzi pe profesor inspirând. Îl simţi pe magnatul mass-mediei ţinându-şi respiraţia. Şi se holbă la ceea ce apăruse. Nu putea spune ce s-ar fi aşteptat să găsească, dar în nici un caz asta. Chiar deloc. Ceea ce vedea era atât de neaşteptat, încât creierul său păru să aibă nevoie de o veşnicie pentru a interpreta corect semnalele trimise prin intermediul ochilor.

În cuvinte simple: nu putea să-şi creadă ochilor.

Erau instrucţiunile de utilizare ale unei camere video Sony.

*

Stephen ridică mâinile într-un gest care cerea scuze.

— Îmi pare rău, dar acesta e adevărul. Am stat ca un idiot, m-am holbat la el şi am aşteptat să se transforme în aer. Credem că se va dovedi că este o fata morgana, un atac de căldură sau ştiu eu ce altceva. Dar chestia aia nu se transforma. Era aici, la fel de real ca aceste meniuri.

— Instrucţiuni de utilizare? Judith se uită la el, iar faţa ei era o expresie unică a neîncrederii. Pentru o cameră video?

— Un Sony MR-01 CamCorder. Şi dedesubt scria „Versiunea SUA”. Aş crede că aceasta nu făcea parte din obiectele uzuale puse în mormânt în anul 50 d.Hr.

Ospătarul veni cu cele trei farfurii. Faţa sa lucea de transpiraţie, se părea că îl gonea cineva din spate, gâfaia ca şi cum era pe punctul de a colapsa. Cei trei depărtară capetele pentru a-i permite să-i servească, ceea ce făcu fără un cuvânt, pentru a dispărea după aceea în învălmăşeală.

— Mai întâi m-am gândit că îmi joacă cineva o festă, continuă Stephen, în timp ce puse mâna pe cuţit şi furculiţă. Iar uitase cum se chema chestia asta care se afla în faţa lui, dar arăta bine şi mirosea ademenitor. Serios, ăsta a fost primul lucru la care m-am gândit. Dacă te uiţi acum în sus, îmi spuneam, vei vedea cum te privesc toţi peste marginea gropii, rânjesc şi chicotesc şi aşteaptă doar să-ţi vadă faţa jenată. Dar apoi m-am uitat în sus - şi nu era nimeni.

Yehoshuah clătină din cap uluit, în timp ce desfăcea peştele şi despărţea carnea de oase, atât de atent ca şi cum ar fi lucrat la o descoperire arheologică.

— Şi apoi?

— M-am gândit. Chiar foarte mult. Am stat o oră încheiată în gaura mea şi nu am făcut nimic decât să mă gândesc. Dar în cele din urmă nu mi-a venit altă idee decât să-l informez pe profesor. Stephen luă o înghiţitură şi mestecă. Era la fel de gustos pe cât mirosea de bine. Într-adevăr un pont bun acest local. Şi reacţia profesorului am găsit-o remarcabilă.

— Aha, spuse Yehoshuah.

— Se uită mult la descoperire, fără să zică nimic. Apoi îmi spuse şoptit să nu pomenesc deocamdată nimănui nimic despre asta. „Nimănui” spuse imediat de două ori şi se uită în ochii mei serios şi insistent. Apoi m-a trimis la Pierre, să-l ajut. Pierre, care vorbeşte doar franţuzeşte. Iar tot ce ştiu eu pe franţuzeşte este Oui şi Non şi Voulez-vous couchcz avec moi? Mă întreb, cum mă descurc?

Judith chicoti. Aparent atâta franceză pricepea şi Judith.

— Şi totuşi, acum ne spui totul. Stephen făcu un gest dispreţuitor.

— Ah, de aşa ceva nu m-am sinchisit niciodată; se pare că pur şi simplu nu mă cunoaşte. Vreau să spun, mă trimite la plimbare, dă ordin să se ridice un cort peste săpături, se duce să dea telefon, iar a doua zi apare sponsorul principal al săpăturilor, îşi face apariţia cu un batalion întreg de oameni precum hunul Attila - ce să însemne toate astea? Crede el că mă voi opri din a mă întreba de ce?

— Şi ce crezi tu că înseamnă? întrebă Yehoshuah.

— Ei bine, un lucru e clar: un mort căruia i se pun indicaţiile de utilizare ale unei camere video în mormânt nu a fost în nici un caz un evreu al începutului erei creştine, trase Stephen concluzia.

— Cred că a fost omorât de curând şi îngropat acolo. Yehoshuah căscă ochii îngrozit.

— Doamne Dumnezeule! Chiar crezi asta?

— Nu sunt chiar sigur. Dar ar fi o explicaţie. Judith îşi încreţi fruntea gânditoare.

— Dar de ce să-i pună ucigaşul victimei sale tocmai în mormânt indicaţiile de utilizare?

— Trebuie să fie un indiciu hotărâtor. O dovadă incriminatoare.

— Dar dacă era incriminatoare ar fi putut să o ardă. Sau să o îngroape în altă parte. Mormântul victimei sale era locul cel mai rău posibil pentru asta. Acolo era mai incriminatoare decât oriunde altundeva. Închipuie-ţi că nu ar fi fost aici - oricine l-ar fi considerat pe mort ca o descoperire arheologică normală.

În spatele lui Judith iar începu cineva să-şi deschidă ziarul ocupând spaţiu. De data aceasta muchia de sus a foii ebraice îi atinse ceafa, ceea ce încă nu părea să observe.

— Ai spus mai înainte că mortul se afla în necropolă, adăugă Yehoshuah. În rând cu celelalte morminte.

— Da.

— Asta înseamnă că ucigaşul trebuie să fi ştiut de mulţi ani despre această aşezare, nu-i aşa?

— Ah, spuse Stephen, şi asta, cu toate că a