— Uite, finle, uite colo-i tribunalul! Îl vezi? strigă arătând cu degetul o casă greoaie, cu două etaje și cu ferestre mici ca niște ochi vicleni.

Și de-acuma, cu cât se apropiau de oraș, cu atât încrederea i se topea. Sufletul îi tremura și totuși pe buze îi flutura un zâmbet umil, înflorit parcă de mustățile-i albe, retezate. În colțul ochilor îi licărea câte-un bob de lacrimi, care se clătinau, dar nu se rostogoleau pe obrajii încrustați cu multe cute mărunte și subțiri ca niște desenuri măiestrite... Gândurile îi alergau prin creieri, neobosite, mereu mai grăbite. Se mira cum a putut crede că va scăpa teafăr din asemenea bucluc? Și, cu toate acestea, nu-și făcea imputări și nu-i părea rău că a nădăjduit. Ce-ar fi omul dacă nu l-ar ajuta nădejdea în viață?

— Mi se pare, Ioane, că o pățim urât de tot astăzi! zise Herdelea când trecură vama de la intrarea orașului, cu un glas glumeț, dar care aștepta o mângâiere.

— Acu, ce-o vrea Dumnezeu! râse Ion gros și nepăsător.

Pe coridoarele întunecoase și întortocheate ale tribunalului valuri de oameni forfoteau, grăbiți, vorbind tare sau șoptind tainic, plângând și râzând, îngrijorat fiecare de durerea lui și nesimțitor de suferința celorlalți... Egoismul omenesc nicăieri nu se răsfață mai sfidător ca în fața dreptății. Țărani, orășeni, bătrâni, tineri, femei și chiar copii alergau, se opreau, se certau, se rugau... Și toate glasurile se adunau într-un zgomot monoton, apăsător, întrerupt în răstimpuri de câte un țipăt ascuțit de clopoțel care chema pricinașii în sălile de judecată... În mijlocul lumii frământate numai avocații, cu gențile umflate de acte, pășeau siguri, mândri, ca niște bondari într-un mușuroi de furnici speriate.

Herdelea se opri amețit în vălmășagul de oameni, înfricoșat că-i fuge pământul de sub picioare. Din norocire dădu curând cu ochii de avocatul Lendvay care, zărindu-l, se apropie strigând:

— A, bine că sosiși!... Bună ziua!... Ești al șaselea... Scăpăm repede... Curaj! Cred că ieșim bine!... Ai pus pe cineva să vorbească cu prezidentul?

Speranța profesională din vorbele avocatului îl umplu deodată de o nouă încredere. Îndată se simți iar om de seamă, de a cărui soartă atârnă mersul lumii. De aci încolo parcă nu mai vedea pe nimeni pe coridor, ca și ceilalți. Vorbea tare cu Ion, râdea și se supăra că nu-i vine rândul mai degrabă.

În sala de ședințe se întări și mai mult văzând la dreapta președintelui tocmai pe magistratul care fusese la alegerea de deputat din Armadia. Trecu mai în față și nu se ostoi până ce nu-și încrucișă privirea cu judecătorul care, descoperindu-l, avu parcă un zâmbet în ochi. Însuși președintele, deși nu-l cunoștea, se uită la dânsul de câteva ori și privirea lui parcă-i spuse: „Fii liniștit! E bine! N-ai frică!”

În tot timpul procesului nu-și mai pierdu stăpânirea nicio clipă. Vorbi ungurește mai bine ca oricând, explicând amănunțit cât e de nevinovat și adăugând mereu că el e bun patriot. Judecătorul reclamant nefiind de față, Herdelea era sigur că n-a venit înadins, ca să nu-l apese. Procurorul părea înverșunat, dar Herdelea, chiar în asprimea lui, simțea multă bunăvoință. Belciug a fost mărinimos, declarând sus și tare că nu știe nimic de plângerea împricinată. „Se vede cât de colo că ocrotitorii mei și-au făcut datoria cu vârf și îndesat, săracii!” își zise Herdelea în vreme ce Lendvay perora cu foc și cu gesturi largi.

De altfel toată afacerea n-a ținut mai mult de o jumătate de ceas. Pe urmă președintele s-a sfătuit puțin cu magistratul din dreapta, s-a sculat în picioare și, în numele regelui, a anunțat că Ion Pop-Glanetașu este condamnat la o lună închisoare și o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învățător în Pripas, la opt zile închisoare și cincizeci coroane amendă. Herdelea a ascultat zâmbind mereu și numai după ce și-a auzit osânda s-a uitat împrejur parc-ar fi vrut să întrebe pe toți: ce-i asta?

— Facem apel, nu-i așa? îi șopti avocatul.

— Negreșit... apel... firește, bâlbâi Herdelea cu aceeași nedumerire pe față.

În coridor însă, în mijlocul mulțimii zgomotoase, îl prididi deodată o slăbiciune grea. Trebui să se așeze pe o bancă, lângă o femeie bătrână care plângea cu sughițuri. I se părea că toată lumea se clatină și-i era frică să nu se prăbușească tribunalul peste dânsul. Auzea însă foarte lămurit plânsetul femeii și, pe când se întreba de ce-o fi plângând, auzi și glasul lui Ion, care se ținea după dânsul ca un câine, dar nu putea înțelege ce spune.

— Nu-i nimic... apel... desigur... ce nedreptate! răspunse totuși lui Ion, fără să-și dea seama ce zice și fără să-și audă vocea.

Apoi se sculă anevoie, cutremurându-se și agățându-se de umărul țăranului.

— Am isprăvit, Ioane... Hai să mergem! murmură dânsul răgușit.

Atunci se pomeni iar cu avocatul Lendvay, care-i vorbi repede, prefăcându-se supărat și vrând să-l încurajeze:

— Nu fi deloc neliniștit, domnule Herdelea! Deloc! Fii sigur că la apel rămâi numai cu amenda. Bine c-a fost cum a fost. Îmi era frică de mai mult. Președintele ăsta e un ticălos fără suflet... Trebuie să te aștepți însă că sentința, deși neexecutorie, să fie comunicată autorității dumitale superioare, adică inspectorului. Asta înseamnă că vei fi suspendat din slujbă. Dar, firește, provizoriu. Până la judecarea apelului... Așa că să n-ai nicio grijă, o să fie bine, căci numai sfârșitul contează totdeauna... De, ce să faci? Greutățile pentru oameni sunt...

— Da, da... nimic... fără grijă... Suspendat! bolborosi Herdelea, târându-și picioarele de plumb spre ieșire.