mânecă cu toate astea, n-ai de ce să te sinchiseşti de ei. După aceea o să şi râdem de ei şi, dac-aş fi în locul tău, eu i-aş băga şi mai tare în ceaţă. Să vezi tu ce ruşine o să le fie mai apoi! Dă-i încolo, după aia putem să-i luăm la scuturat, dar până una-alta, hai ne batem joc de ei!

— Că bine zici! răspunse Raskolnikov. „Dar mâine ce-ai să spui?“, se întrebă în gând. Lucru ciudat, până atunci nici nu-i trecuse prin cap să se întrebe: „Ce-o să fie în mintea lui Razumihin când o auzi?“. Gândindu-se la asta, Raskolnikov îl privea ţintă. Raportul pe care i-l dădea Razumihin despre vizita la Porfiri nu-l interesa mai deloc: se întâmplaseră şi se adăugaseră atâtea de-atunci!...

Pe coridor dădură nas în nas cu Lujin, care venise chiar la ora opt şi căuta numărul camerei, aşa că intrară toţi trei odată, dar fără să se uite unul la altul şi fără să se salute. Tinerii o luară înainte, iar Piotr Petrovici, de dragul bunei-cuviinţe, mai zăbovi puţin în vestibul, scoţându-şi pardesiul. Pulheria Alexandrovna ieşi îndată în prag ca să-l întâmpine, în timp ce Dunia se saluta cu fratele ei.

Piotr Petrovici intră şi, destul de amabil, deşi de două ori mai serios, se înclină în faţa doamnelor. De altminteri, arăta de parcă nu şi-ar fi revenit încă din uimire. Pulheria Alexandrovna, părând la rândul ei oarecum nedumerită, se grăbi să-i poftească numaidecât pe toţi să ia loc în jurul unei mese rotunde, pe care fierbea un samovar. Dunia şi Lujin se aşezară faţă în faţă, iar Razumihin şi Raskolnikov se nimeriră dinaintea Pulheriei Alexandrovna: Razumihin alături de Lujin, Raskolnikov lângă sora lui.

O clipă domni tăcerea. Piotr Petrovici scoase fără grabă o batistă fină, ce răspândea un miros de parfum, şi îşi suflă nasul cu un aer de om cumsecade, dar care, jignit cumva în demnitatea lui de om, luase hotărârea fermă de-a cere explicaţii. Încă din antreu îi venise ideea să nu-şi scoată pardesiul şi să plece, pedepsindu-le astfel drastic pe cele două doamne, pentru a le face să simtă de la bun început gravitatea faptelor săvârşite, dar nu se putuse hotărî. Pe de altă parte, nu-i plăceau situaţiile neclare, iar aici erau nişte lucruri care se cereau clarificate: dacă ordinul îi fusese încălcat atât de făţiş, însemna că exista un motiv şi atunci era mai bine să afle dinainte; de pedepsit avea să aibă tot timpul după aceea, asta nu depindea decât de el.

— Sper că aţi călătorit bine, i se adresă pe un ton oficial Pulheriei Alexandrovna.

— Slavă Domnului, Piotr Petrovici.

— Mă bucur. Nici Avdotia Romanovna nu este obosită?

— Eu sunt tânără şi puternică, nu obosesc repede, dar măicuţei i-a fost foarte greu, răspunse Duniaşa.

— Ce să-i faci, drumurile noastre naţionale sunt tare lungi. E mare „mama noastră Rusie“, cum i se spune... Iar mie, cu toate că am vrut foarte mult să vin să vă întâmpin, mi-a fost cu neputinţă să ajung. Trag totuşi nădejde că totul a decurs fără neplăceri deosebite.

— Ah, nicidecum, Piotr Petrovici, chiar am fost foarte descurajate, se grăbi să spună pe un ton aparte Pulheria Alexandrovna, şi dacă însuşi bunul Dumnezeu nu ni l-ar fi trimis ieri pe Dmitri Prokofici, am fi fost pierdute. Iată, dânsul este Dmitri Prokofici Razumihin, adăugă ea, prezentându-i-l lui Lujin.

— Desigur, am avut plăcerea... ieri, mormăi Lujin cu duşmănie, uitându-se pieziş la Razumihin, după care se posomorî şi tăcu.

Piotr Petrovici aparţinea acelei categorii de oameni care se străduie să se arate foarte amabili în societate, dar care, cum nu le este ceva pe plac, îşi pierd pe loc tactul şi încep să semene mai degrabă cu nişte saci cu făină decât cu nişte oameni de lume care destind şi înviorează atmosfera. Tăcură iar cu toţii: Raskolnikov tăcea cu îndărătnicie, Avdotia Romanovna nu voia să rupă tăcerea înainte de vreme, iar Razumihin nu avea nimic de spus, aşa încât Pulheria Alexandrovna se văzu nevoită să se sacrifice.

— Marfa Petrovna a murit, aţi auzit? începu ea, recurgând la subiectul ei principal de conversaţie.

— Cum să nu, am auzit. Am fost înştiinţat imediat ce s-a aflat şi acum chiar am venit să vă dau de ştire că, de îndată ce şi-a îngropat soţia, Arkadi Ivanovici Svidrigailov a plecat în grabă la Petersburg. Cel puţin aşa mi s-a comunicat din sursă sigură.

— La Petersburg? Aici? întrebă neliniştită Dunecika schimbând o privire cu mama ei.

— Chiar aşa, şi e de la sine înţeles că nu fără un scop, având în vedere graba plecării şi împrejurările care au precedat-o.

— Doamne! Oare nici aici n-o să-i dea pace Dunecikăi? se văicări Pulheria Alexandrovna.

— Cred că nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi prea tare, nici dumneavoastră, nici Avdotia Romanovna, bineînţeles, în cazul în care nu doriţi să aveţi nici un fel de relaţii cu el. Cât despre mine, sunt pe urmele lui şi chiar acum caut să aflu unde a tras...

— Vai, Piotr Petrovici, nici nu vă-nchipuiţi ce tare m-aţi speriat! îi luă vorba din gură Pulheria Alexandrovna. Eu l-am văzut doar de două ori şi mi s-a părut înspăimântător, înspăimântător! Sunt convinsă că el i-a pricinuit moartea răposatei Marfa Petrovna.

— Cu privire la acest lucru nu putem fi siguri. Am informaţii cât se poate de exacte. Nu neg că e posibil să fi grăbit întru câtva mersul lucrurilor, ca să spunem aşa, prin efectul moral al ofensei pe care i-a adus-o; în ceea ce priveşte