însă în general purtarea şi profilul moral al acestui personaj, sunt de acord cu dumneavoastră. Nu ştiu dacă acum este bogat şi nici ce i-a lăsat Marfa Petrovna, dar voi afla acest lucru în cel mai scurt timp posibil; fără îndoială că, aflându-se la Petersburg şi având oarecare posibilităţi băneşti, îşi va relua îndată vechile metehne. E cel mai stricat şi cel mai vicios individ din câţi cunoaşte omenirea! Am temeiuri serioase să presupun că Marfa Petrovna, care a avut ghinionul să-l iubească atât de mult şi să-i răscumpere datoriile acum opt ani, i-a fost de folos şi cu altceva: numai prin strădaniile şi sacrificiile ei a fost stins în faşă un proces penal legat de o crimă sălbatică şi, ca să spunem aşa, cu totul fantastică, pentru care ar fi fost foarte posibil să facă o plimbare în Siberia. Iată ce fel de om e, dacă vreţi să ştiţi.

— Dumnezeule! strigă Pulheria Alexandrovna.

Raskolnikov asculta atent.

— Chiar spuneţi adevărul, aveţi informaţii sigure în această privinţă?

— Spun numai ceea ce am auzit eu însumi, în cel mai mare secret, de la răposata Marfa Petrovna. Trebuie să remarc că, din punct de vedere juridic, afacerea este foarte obscură. La vremea aceea locuia aici, ba se pare că locuieşte şi astăzi, o anume Resslich, o străină care făcea cămătărie cu sume mărunte şi care se mai ocupa şi cu alte treburi. Cu această Resslich, domnul Svidrigailov se afla de mult în nişte relaţii foarte apropiate şi misterioase. În casa ei locuia o rudă îndepărtată, o nepoată pare-se, o fetiţă de vreo cincisprezece, dacă nu chiar paisprezece ani, surdomută, pe care această Resslich o ura îngrozitor – îi scotea ochii pentru fiecare bucăţică de pâine şi o bătea cu sălbăticie. Într-o zi, fata a fost găsită în pod, spânzurată. S-a stabilit că fusese sinucidere. După formalităţile de rigoare, cazul a fost închis, însă pe urmă a apărut un denunţ, potrivit căruia copila fusese... siluită de Svidrigailov. Ce-i drept, totul a fost destul de obscur, denunţul venind din partea altei nemţoaice, o femeie cu faimă proastă, pe care nu se putea pune bază; de fapt, până la urmă n-a mai fost nici un denunţ, datorită strădaniilor şi banilor Marfei Petrovna, totul a rămas un simplu zvon. Însă un zvon care spune multe. Avdotia Romanovna, aţi auzit şi dumneavoastră în casa lor povestea acelei slugi, Filip, care a murit de pe urma chinurilor îndurate, acum şase ani, când mai exista încă iobăgia.

— Eu am auzit că, dimpotrivă, acest Filip s-a spânzurat singur.

— Adevărat, numai că a recurs la această moarte violentă silit sau, mai bine zis, împins de prigoana şi pedepsele aplicate sistematic de domnul Svidrigailov.

— Asta nu ştiu, răspunse Dunia sec. Am auzit doar o poveste foarte ciudată, cum că acest Filip era un ipohondru, un filozof de casă, oamenii spuneau că „cititul îi sucise minţile“ şi că s-a spânzurat mai mult din pricina zeflemelilor decât a bătăilor domnului Svidrigailov. Când eram de faţă, se purta bine cu oamenii şi ei chiar îl iubeau, deşi l-au învinuit într-adevăr de moartea lui Filip.

— După câte văd, Avdotia Romanovna, sunteţi înclinată să-i luaţi apărarea, observă Lujin strâmbându-şi gura într-un zâmbet plin de subînţeles. Adevărat, e un om viclean şi chiar un seducător în ceea ce le priveşte pe doamne, un trist exemplu fiind Marfa Petrovna, care a şi murit în chip atât de ciudat. N-am vrut decât să vă fiu de folos cu sfatul meu, dumneavoastră şi măicuţei dumneavoastră, gândindu-mă că va încerca cu siguranţă să vă găsească. Eu, unul, sunt ferm convins că omul ăsta va ajunge din nou la închisoarea datornicilor. Marfa Petrovna n-a avut niciodată vreo intenţie, cât de mică, să-i încredinţeze o parte considerabilă din averea ei, căci existau copiii, iar dacă i-a lăsat ceva, trebuie să fie o sumă cu totul modestă şi neînsemnată, strictul necesar, care nu i-ar ajunge nici măcar un an unui om cu năravurile lui.

— Piotr Petrovici, spuse Dunia, vă rog, să nu mai vorbim despre domnul Svidrigailov. Nu-mi face nici o plăcere.

— A fost adineauri la mine, zise deodată Raskolnikov, ieşind pentru prima oară din muţenie.

Din toate părţile izbucniră exclamaţii şi se întoarseră cu toţii spre el. Până şi Piotr Petrovici păru tulburat.

— Acum o oră şi jumătate, în timp ce dormeam, a intrat, m-a trezit şi s-a prezentat, continuă Raskolnikov. Era foarte vesel şi degajat şi n-avea nici o îndoială că am să mă împrietenesc cu el. Între altele, stăruie să te vadă, Dunia, iar pe mine m-a rugat să mijlocesc această întrevedere. Are să-ţi facă o propunere, mi-a spus şi despre ce e vorba. În afară de asta, m-a înştiinţat că Marfa Petrovna, cu o săptămână înainte să moară, a mai apucat să-ţi lase prin testament, Dunia, trei mii de ruble, iar banii ăştia îi poţi primi cât de curând.

— Slavă ţie, Doamne! strigă Pulheria Alexandrovna şi se închină. Roagă-te pentru dânsa, Dunia, roagă-te!

— Asta aşa e, lăsă Lujin să-i scape.

— Bine, bine, şi mai departe? întrebă nerăbdătoare Dunia.

— Pe urmă a spus că el nu e bogat şi că toată averea le rămâne copiilor lui, care sunt acum la o mătuşă, iar apoi, că a tras undeva, nu departe de mine, dar unde nu ştiu, n-am întrebat...

— Dar ce propunere vrea să-i facă Dunecikăi? întrebă teribil de speriată Pulheria Alexandrovna. Ţi-a zis?

— Da, mi-a zis.

— Ei?

— Îţi spun după aceea.

Raskolnikov tăcu şi îşi văzu de ceai. Piotr Petrovici îşi