— Eu trebuie să plec, mai am treabă, aşa n-o să vă mai stingheresc, adăugă uşor înţepat, dând să se scoale de pe scaun.

— Rămâneţi, Piotr Petrovici, zise Dunia, doar aveaţi de gând să petreceţi seara cu noi. În afară de asta, chiar dumneavoastră aţi scris că doriţi să aveţi o explicaţie cu mama în legătură cu ceva.

— Întocmai, Avdotia Romanovna, rosti grav Piotr Petrovici aşezându-se la loc pe scaun, dar continuând să-şi ţină pălăria în mână. Am vrut într-adevăr să am o explicaţie, cu dumneavoastră şi cu mult stimata dumneavoastră mamă, chiar asupra unor puncte foarte importante. Dar aşa cum fratele dumneavoastră nu poate să vorbească deschis în prezenţa mea despre anumite propuneri ale domnului Svidrigailov, nici eu nu doresc şi nu pot să mă explic... în prezenţa altora... cu privire la unele puncte extrem, extrem de importante. De altfel, rugămintea mea stăruitoare şi foarte serioasă nu a fost îndeplinită...

Lujin îşi luă o expresie amară şi păstră o tăcere arogantă.

— Rugămintea dumneavoastră, ca fratele meu să nu fie de faţă la întrevederea noastră, nu a fost îndeplinită numai la stăruinţa mea, răspunse Dunia. Aţi scris că fratele meu v-a jignit, iar eu cred că acest lucru trebuie lămurit chiar acum şi că trebuie să vă împăcaţi. Dacă Rodea v-a jignit într-adevăr, trebuie să vă ceară scuze şi o va face.

Piotr Petrovici se înfoie imediat.

— Sunt jigniri, Avdotia Romanovna, pe care nu poţi să le uiţi, oricâtă bunăvoinţă ai avea. Toate lucrurile au o limită peste care e primejdios să treci, fiindcă, odată ce ai trecut, nu mai există cale de întoarcere.

— Eu nu la asta m-am referit, Piotr Petrovici, îl întrerupse uşor nerăbdătoare Dunia, nu uitaţi că întreg viitorul nostru depinde acum de un lucru, şi anume dacă se vor lămuri şi vor fi sau nu date la o parte cât mai repede toate astea. Eu vă spun deschis, de la bun început, că nu pot privi altfel situaţia şi, dacă ţineţi cât de cât la mine, oricât de greu v-ar veni, toată povestea asta trebuie să se isprăvească astăzi. Vă repet, dacă fratele meu este vinovat, vă va cere scuze.

— Mă miră că puneţi problema astfel, Avdotia Romanovna, răspunse Lujin din ce în ce mai iritat. Vă preţuiesc şi, cum să spun, vă ador, dar pot foarte bine să nu agreez pe cineva dintre cei apropiaţi dumneavoastră. Pretinzând fericirea de-a avea mâna dumneavoastră, nu pot lua asupra mea îndatoriri nepotrivite cu...

— Ah, lăsaţi toate susceptibilităţile astea, Piotr Petrovici, îl întrerupse cu înflăcărare Dunia, şi fiţi un om inteligent şi nobil, aşa cum v-am considerat şi cum vreau să vă consider. V-am făcut o promisiune importantă, vă sunt logodnică; aveţi aşadar încredere în mine şi fiţi sigur că sunt în stare să judec această chestiune nepărtinitor. Faptul că îmi asum rolul de judecător este pentru fratele meu o surpriză la fel de mare ca şi pentru dumneavoastră. Când l-am poftit astăzi, după scrisoarea dumneavoastră, să vină neapărat la întrevederea noastră, nu i-am spus nimic despre intenţiile mele. Înţelegeţi că, dacă nu vă împăcaţi, sunt nevoită să aleg: ori dumneavoastră, ori el. Amândoi aţi făcut ca lucrurile să ajungă aici. Nu vreau şi nu trebuie să aleg greşit. Pentru dumneavoastră trebuie să rup cu fratele meu; pentru fratele meu trebuie să rup cu dumneavoastră. Acum vreau şi pot să aflu întreg adevărul: am în el un frate? Am în dumneavoastră un soţ care mă iubeşte şi mă apreciază?

— Avdotia Romanovna, răspunse Lujin cu o grimasă, cuvintele dumneavoastră sunt mai mult decât grăitoare pentru mine, ca să nu spun chiar jignitoare, având în vedere postura în care am cinstea de a mă afla în faţa dumneavoastră. Fără să mai vorbesc despre cât de insultător şi de ciudat este să mă văd pus, spre comparare, pe aceeaşi treaptă cu... un tânăr arogant, îmi dau seama că admiteţi posibilitatea de a vă încălca promisiunea făcută. Singură spuneţi: „ori dumneavoastră, ori el“, arătându-mi astfel cât de puţin însemn pentru dumneavoastră... nu pot accepta acest lucru, date fiind relaţiile... obligaţiile existente între noi.

— Cum, luă foc Dunia, eu pun interesul pe care vi-l port pe acelaşi plan cu tot ce am avut mai scump pe lume până acum, cu tot ce-a însemnat până acum viaţa mea, şi dumneavoastră vă simţiţi deodată jignit că nu vă preţuiesc îndeajuns!

Raskolnikov tăcea, zâmbind sarcastic. Razumihin se înfioră, dar Piotr Petrovici nu-şi schimbă atitudinea; dimpotrivă, cu fiecare cuvânt devenea tot mai agasant şi mai enervant, părând că începe să fie în elementul lui.

— Dragostea pentru viitorul tovarăş de viaţă, pentru soţ, trebuie să fie mai presus decât dragostea pentru un frate, rosti el sentenţios, şi în orice caz eu nu pot fi pus pe aceeaşi treaptă.... Deşi adineauri am spus că nu doresc şi nu pot vorbi deschis în prezenţa fratelui dumneavoastră despre ceea ce mă aduce aici, acum vreau să o rog pe mult stimata dumneavoastră mamă să mă lămurească asupra unui punct extrem de jignitor şi de important pentru mine. Fiul dumneavoastră, i se adresă el Pulheriei Alexandrovna, ieri, în prezenţa domnului Rassudkin (sau... parcă, aşa era?... îmi cer scuze, v-am uitat numele, se înclină el amabil către Razumihin), m-a jignit denaturând o idee pe care v-am expus-o atunci, în discuţia intimă avută cu dumneavoastră la o cafea, şi anume că mariajul cu o fată sărmană, care cunoaşte deja greutăţile vieţii, este după părerea mea mai profitabil pentru relaţia conjugală decât acela cu o fată care trăieşte în îndestulare, căci e mai prielnic moralităţii. Fiul dumneavoastră a exagerat cu bună ştiinţă până la absurd sensul cuvintelor