mele şi m-a învinuit de rea-credinţă, bazându-se pesemne pe lucrurile pomenite în scrisoarea pe care i-aţi trimis-o. M-aş simţi foarte fericit dacă dumneavoastră, Pulheria Alexandrovna, aţi putea să mă convingeţi de contrariu, m-aţi linişti mult. Fiţi bună şi spuneţi-mi în ce termeni aţi redat cuvintele mele în scrisoarea dumneavoastră către Rodion Romanovici?

— Nu-mi amintesc, se fâstâci Pulheria Alexandrovna, le-am redat aşa cum le-am înţeles. Nu ştiu cum vi le-a reprodus Rodea... Poate a mai exagerat câte ceva.

— Nu putea să exagereze dacă nu i-aţi fi sugerat dumneavoastră.

— Piotr Petrovici, rosti cu demnitate Pulheria Alexandrovna, dovada că Dunia şi cu mine nu am luat în nume de rău cuvintele dumneavoastră este faptul că ne aflăm aici.

— Foarte bine, mamă! încuviinţă Dunia.

— Deci tot eu mă fac vinovat! se ofuscă Lujin.

— Uitaţi ce e, Piotr Petrovici, îl tot învinuiţi pe Rodea, dar şi dumneavoastră aţi scris ieri un neadevăr despre el în scrisoare, adăugă Pulheria Alexandrovna prinzând curaj.

— Nu-mi amintesc să fi scris vreun neadevăr.

— Aţi scris, zise tăios Raskolnikov fără să se întoarcă spre Lujin, că ieri aş fi dat bani nu văduvei celui care a murit călcat de trăsură, cum a fost în realitate, ci fiicei lui (pe care, până ieri, n-am văzut-o în viaţa mea). Aţi scris asta ca să mă învrăjbiţi cu ai mei, tocmai de aceea aţi şi adăugat nişte cuvinte infame despre purtarea fetei, pe care nici n-o cunoaşteţi. Totul e o calomnie şi o mârşăvie.

— Să-mi fie cu iertare, domnule, răspunse tremurând de furie Lujin, dacă am pomenit în scrisoarea mea despre starea şi purtările dumneavoastră, a fost numai pentru a îndeplini rugămintea surorii şi mamei dumneavoastră de-a le înştiinţa cum v-am găsit şi ce impresie mi-aţi făcut. Cât priveşte însă cele menţionate în scrisoarea mea, puteţi să găsiţi fie şi un singur rând neadevărat, puteţi să susţineţi că nu aţi irosit banii şi că în familia aceea, aşa nenorocită cum e, nu se află nici o persoană neonorabilă?

— După mine, dumneavoastră, cu toate titlurile pe care le aveţi, nu îi ajungeţi nici la degetul cel mic fetei aceleia nefericite în care aruncaţi cu piatra.

— Aşadar, aţi introduce-o în societatea mamei şi surorii dumneavoastră?

— Am şi făcut-o, dacă vreţi să ştiţi. Am aşezat-o astăzi alături de mama şi de Dunia.

— Rodea! strigă Pulheria Alexandrovna.

Dunecika roşi, Razumihin se încruntă. Lujin zâmbi sarcastic, superior.

— Judecaţi şi dumneavoastră, Avdotia Romanovna, spuse el, dacă e posibil să ajungem la o înţelegere în asemenea condiţii. Sper că acum această chestiune este lămurită şi încheiată o dată pentru totdeauna. Eu am să mă retrag, ca să nu vă mai tulbur plăcuta întâlnire de familie şi împărtăşirea secretelor. (Se ridică de pe scaun şi îşi luă pălăria.) Dar la plecare, îndrăznesc să-mi exprim speranţa că pe viitor voi fi scutit de astfel de întâlniri şi, ca să spun aşa, compromisuri. Vă fac această rugăminte în mod deosebit dumneavoastră, mult stimată Pulheria Alexandrovna, cu atât mai mult cu cât scrisoarea mea vă era adresată dumneavoastră şi nimănui altcuiva.

Pulheria Alexandrovna se simţi ofensată.

— Vă credeţi oare deja stăpânul nostru, Piotr Petrovici? Dunia v-a spus de ce nu v-a fost îndeplinită dorinţa, ea a avut cele mai bune intenţii. Dar dumneavoastră îmi scrieţi de parcă mi-aţi porunci. Oare trebuie să vă luăm orice dorinţă drept poruncă? Ei bine, ţin să vă spun că, din contră, ar trebui să vă arătaţi deosebit de delicat şi înţelegător cu noi acum, fiindcă noi am lăsat totul şi am venit aici punându-ne încrederea în dumneavoastră, aşa că suntem aproape în puterea dumneavoastră.

— Lucrurile nu stau tocmai aşa, Pulheria Alexandrovna, mai ales în momentul de faţă, când aţi aflat despre cele trei mii de ruble lăsate de Marfa Petrovna, care se pare că au venit tocmai bine, având în vedere noul ton cu care îmi vorbiţi, adăugă el înţepător.

— Judecând după această remarcă, am putea presupune că aţi contat într-adevăr pe neajutorarea noastră, observă enervată Dunia.

— În tot cazul, cel puţin acum, nu mai pot conta şi ţin foarte mult să nu deranjez când vor fi comunicate propunerile secrete cu care Arkadi Ivanovici Svidrigailov l-a însărcinat pe fratele dumneavoastră şi care, după câte văd, sunt nu numai de o importanţă capitală pentru dumneavoastră, ci, poate, chiar extrem de plăcute.

— Doamne Dumnezeule! exclamă Pulheria Alexandrovna.

Razumihin nu-şi mai găsea locul pe scaun.

— Ei, surioară, nici acum nu îţi e ruşine? întrebă Raskolnikov.

— Ba da, Rodea, spuse Dunia. Piotr Petrovici, poftiţi afară! i se adresă ea pălind de mânie.

Piotr Petrovici nu se aşteptase pesemne deloc la un astfel de deznodământ. Se bizuise prea mult pe sine, pe autoritatea sa şi pe neajutorarea victimelor sale. Nu îi venea să creadă. Păli şi buzele începură să-i tremure.

— Avdotia Romanovna, dacă ies acum pe această uşă, cu asemenea urare de drum bun, puteţi fi sigură că nu mă mai întorc niciodată. Gândiţi-vă foarte bine! La mine cuvântul e cuvânt.

— Ce neobrăzare! strigă Dunia sărind de pe scaun. Nici nu doresc să vă întoarceţi!

— Cum? Aşa vasăzică! strigă şi Lujin, căruia nu-i venise să creadă până în ultimul moment într-un asemenea deznodământ şi care acum îşi pierduse cu totul stăpânirea de sine. Aşa vasăzică! Dar ştiţi, Avdotia Romanovna, că aş putea să protestez.